miercuri, 17 mai 2017

Cine credea că durează atât să primeşti cărţi pe Pluto! Pardon, în Bucureşti.


Sal'tare! : )

Ia uitaţi cine-a bătut azi la uşa mea! Sau ce bunătăţi s-au gândit Simona şi Grupul Corint să-mi dea ca să scap de oboseala cauzată de facultate. Mai jos am pentru voi şi o povestioară, ahm... o scurtă aventură a acestui pachet. Şi poze cu frumuseţile dispărute, dar regăsite.

Rezumat: e nevoie de patru curieri, un destinatar, un expeditor, o mulţime de telefoane, e-mail-uri, varii depozite, răbdare şi un pachet.

Când aştepţi un pachet ar trebui să fie uşor, nu? Că doar aştepţi. Şi pachetul pleacă din Bucureşti spre Bucureşti, deci doar dintr-un sector în altul. Şi atât tu, cât şi expeditorul, vreţi ca pachetul ăla s-ajungă şi ştiţi că totul e-nregulă. Păi... nu. Căci aparent firmele de curierat au alte planuri. Or nu mă plac pe mine. Sau poate-au fost Lada şi Seth ce m-au pus la încercare.

A durat aproximativ două, trei?, săptămâni s-ajungă la mine. Căci prima dată a fost trimis la o adresă ce nu figura nicăieri şi nu fusese dată nici de expeditor şi nici de destinatar, undeva prin Argeş, apoi a durat ceva până depozitul de la firma de curierat a aflat unde e pachetul ăla (căci aparent nu mai ştiau la ce curier e, deşi le spusesem cu cine am vorbit, dar apoi individul zicea că n-a fost el), apoi până a ajuns iar la expeditor şi d-acolo să se facă toate cele să fie trimis iar. La adresa bună. Ironic ieri venise curierul, dar eu nu eram acasă şi mi-ar fi fost imposibil s-ajung. Aşa c-am stabilit să vină azi până-n ora 14:00. Se făcuse 11:00 şi niciun semn, deci l-am sunat. Mi-a zis că nu era pachetul lui şi că nu-l livrează el, el ieri doar a ajutat un coleg. Ok, zic, şi? Am primit numărul colegului şi după o discuţie în care i-am zis cine sunt şi ce vreau, şi-n care el mi-a zis: "da, da, o să vin până-n două, aşa cum vreţi. Cred. Da, încerc s-ajung". 

Până la urmă pachetul a ajuns şi ce-a fost în el vedeţi mai jos. Mă bucur de ce-am primit şi-i mulţumesc Simonei, în special, căci am căutat amândouă după pachetul ăsta şi numai noi ştim ce-a trebuit să facem ca să-l găsim (îi şi spuneam Simonei în una din zile că dacă nu vine eu mă fac bântuitoare de curieri, deşi n-am bântuit niciodată pe nimeni; încă!), dar şi Grupului Corint, Leda Edge şi Corint Junior.

Minunăţiile ce nu mai veneau:



Câte ceva din culise:





Şi o poză de final:


 O să revin şi cu recenzii cât de repede pot! Oricum, cu siguranţă mult mai repede decât pachetul, care din motive şi karma a făcut mai mult din Bucureşti în Bucureşti, decât dacă trebuia s-ajungă pe Pluto sau în Australia.


Până data viitoare s-aveţi lectură plăcută şi aştept să-mi ziceţi dacă vă întâlniţi cu una din aceste cărţi în călătoriile voastre! Şi dacă da, aştept o părere aici sau pe pagina de facebook a blogului. : )


Crina @Reading Addict 

marți, 2 mai 2017

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ - Inima mea și alte găuri negre de Jasmine Warga


Inima mea și alte găuri negre de Jasmine Warga
Traducere de Cristina Nemerovschi
Editura: Herg Benet
Data apariției: mai 2017
Format: 13×20 cm
Tip copertă: broșată
Colecție: Passport

Descriere:

Aysel, o adolescentă de șaisprezece ani pasionată de fizică, este obsedată să-și planifice sinuciderea. Cu o mamă care nici nu o poate privi fără să se cutremure, colegi răutăcioși și un tată a cărui crimă a dat peste cap micul oraș, Aysel este pregătită să-și transforme „energia potențială” în neant.
Este doar o problemă, însă: Aysel nu e convinsă că are curajul s-o facă singură. Dar odată ce descoperă un site cu o secțiune care se cheamă Parteneri pentru Sinucidere, Aysel crede că a găsit soluția: un adolescent cu porecla FrozenRobot (aka Roman), bântuit de o tragedie de familie, își caută și el partener.

Deși Aysel și Roman nu au nimic în comun, în scurt timp ajung să-și găsească fiecare locul în viața distrusă a celuilalt. Pe măsură ce planul lor de sinucidere începe să capete contur, Aysel se întreabă dacă într-adevăr vrea să meargă până la capăt. În cele din urmă, ea trebuie să aleagă între dorința de a muri și încercarea de a-l convinge pe Roman să trăiască, pentru a-și descoperi „energia potențială” împreună. Numai că Roman ar putea să nu se lase convins.
_________________________________

„Aș vrea să-i pot spune că știu sigur că nu sunt deloc ca tatăl meu. Că inima îmi bate într-un ritm diferit, că sângele îmi pulsează cu o altă viteză, doar că nu sunt atât de sigură. Poate că sunt o persoană îngrozitoare. Poate că tristețea este doar ceva ce apare întotdeauna înainte de nebunie. Poate că el și cu mine avem în comun aceeași energie potențială.

Tot ceea ce știu este că nu voi aștepta pe aici ca să aflu dacă voi deveni un monstru ca tata.
Nu-i pot face asta maică-mii.

Nu pot face asta lumii.”

În curând cartea va putea fi comandată de aici ❤. Şi ca să nu ne plictisim cât aşteptăm... şi să devenim şi mai curioşi, o să citim un fragment (extrem de interesant, enorm şi delicios) din roman:

Marți, 12 martie
26 de zile rămase

Muzica, mai ales cea clasică, și mai ales Recviemul lui Mozart în Do minor, are energie cinetică. Dacă asculți suficient de atent, poți auzi arcușul viorii tremurând deasupra coardelor, gata să aprindă notele. Să le pună în mișcare. Și, odată ce notele sunt în aer, se lovesc unele de altele. Luminează. Explodează.

Mi-am petrecut o grămadă de timp întrebându-mă dacă tot așa te simți și atunci când mori. Dacă ăsta e și sunetul pe care-l faci când mori. Dacă voi izbucni și eu exact ca acele note, îmi voi striga ultima durere, după care voi rămâne tăcută pentru totdeauna. Sau dacă mă voi transforma într-un murmur neclar pe care abia îl auzi, dar care e mereu acolo, dacă asculți cu atenție. Să fiu sinceră, îmi petrec cea mai mare parte a timpului gândindu-mă la moarte, la uitare, la sfârșit.


Miercuri, 27 martie
Mai târziu
10 zile rămase

Îi dau un mesaj când sunt în fața casei lui și câteva secunde mai târziu FrozenRobot se îndreaptă spre mașina mea. Gluga hanoracului albastru pe care-l poartă îi este trasă peste cap și merge cu umerii aduși în față, ca și cum ar încerca să se fofileze pe lângă un dușman invizibil. 
Odată intrat în mașină, când dau puțin cu spatele ca să ieșim de pe aleea lui de acces în stradă, mă întreabă:
— Deci, de ce mergem la carnaval?
— Am crezut că-ți fac o favoare. Maică-ta va fi foarte bucuroasă dacă vede că faci chestii de adolescenți normali. 
Își lasă capul pe spate și îl lovește ușor de speteaza scaunului. 
— Da, ai zis asta și la telefon. Dar te întreb de ce vrei TU să mergi la carnaval.
Îi arunc o privire. Maxilarul îi este încleștat și ochii îi sunt îndreptați spre podea. Nu pare că are chef de discuții prostești. 
— Ok, bine. O să fiu sinceră, atunci. Am sunat la închisoarea McCreary.
Fac o pauză.
— Acolo e închis taică-miu, apropo. Acolo își ispășește sentința. Oricum, voiam să-ți spun ce am aflat despre posibilitatea de a-l vizita.
Își ridică bărbia și privește drept în față, la ștergătoarele de parbriz. Nu pare să aibă vreo reacție vizavi de mărturisirea mea cum că taică-miu este închis într-o închisoare federală. E ca și cum i-aș fi spus că taică-miu face clătite la un restaurant de prin zonă. 
— M-ai auzit? Tatăl meu este un deținut la închisoarea McCreary.
Roman tot nu mă privește. Se uită mai departe la ștergătoare.
— Nu puteai să-mi spui asta la telefon și atât?
Ridic din umeri, deși știu că nu se uită la mine. E interesant cum facem anumite gesturi, deși nimeni nu ne privește. 
— M-am gândit că ar fi amuzant să mergem la carnaval.
— „Amuzant”?!
Scuipă cuvântul printre dinți, la fel cum a scuipat și „prieteni”, în prima zi când ne-am întâlnit. În sfârșit, se întoarce și se uită la mine.
— Cine naiba ești?
Iau o gură mare de aer și apăs piciorul pe accelerație. Luăm viteză serioasă. 
— Nu știu.
Și este adevărat. Chiar nu știu. Ajunși la carnaval, parchez mașina în noroiul de vizavi de Școala Generală Langston. 
Mergem unul lângă altul până la intrare, și cumpăr bilete pentru amândoi. Măcar atât pot face, ținând cont că l-am făcut să vină cu mine. Și, așa cum mi-a zis la zoo, nu poți lua banii cu tine în mormânt.
Deasupra porților care dau în curtea mare, cineva a atârnat cinci bannere uriașe, toate cu Brian Jackson. Strecor o privire spre Roman și-l surprind studiind fotografiile. Gura îmi este uscată, dar mă forțez să-l întreb.
— Când ați vorbit voi doi ultima oară?
Ridică din umeri.
— Acu’ ceva vreme. Nu prea-l mai știu pe tipul ăsta.
Poate că sunt puțin paranoică, de fapt știu că sunt paranoică, și nu doar puțin, dar am senzația că se ascunde ceva în spatele vocii lui Roman. Ca și cum ar ști ceva ce nu vrea ca eu să-mi dau seama că știe.
— Chiar erai la fel de rapid ca el?
Îmi amintesc ziua în care ne-am cunoscut, când amicii lui, Lance și Travis, îi tot lăudau performanțele sportive.
Roman râde sarcastic.
— Nu. Bri a fost mereu mai rapid. 
Își întoarce privirea de la banner la mine, cu un rânjet șmecheresc pe față.
— Dar puteam să-i iau mingea destul de ușor, când nu era atent.
Un val larg de ușurare îmi scaldă stomacul. Poate ceea ce detectasem în vocea lui Roman nu era o judecată despre tatăl meu. Poate că încă n-are nicio idee. Poate că era doar invidie, poate că își amintise cât de mult i s-a schimbat viața de când a murit Maddie. Sunt pregătită să pun mai multe întrebări, dar Roman îmi face semn în direcția carnavalului.
— Deci, mergem sau nu?
Îi întind biletul luat pentru el.
— Da. Hai!
La carnaval este deja aglomerație. Copii mici trec în fugă pe lângă noi, alergându-se unii pe alții, cu mâinile lipicioase de la vata de zahăr și cu buzele albastru închis de la sucul de afine cu mult colorant. Inima mi se scufundă în stomac. Mi-e dor să mai am vârsta aia. Vârsta de dinainte să-mi dau seama cine e tatăl meu, ce a făcut și ce simte mama când se gândește la mine.
Mi-e dor să merg la carnaval doar pentru că vreau s-o fac.
Roman își pune o mână pe spatele meu. Nu prea reușesc să-l descifrez pe FrozenRobot până la capăt. Pentru cineva care e atât de rece, mi se pare tulburător de priceput în atingeri. 
— Ești ok?
— Doar niște amintiri.
Pământul e moale sub picioarele mele și tenișii mi se scufundă în noroi. Peste tot în jur miroase a popcorn și mâncare prăjită, plus praf – o combinație apetisantă.
El încuviințează și își ia mâna de pe spatele meu.
— Lui Maddie îi plăcea tare mult carnavalul.
Nu am idee ce să spun, așa că vin cu o sugestie penibilă:
— Vrei să ne dăm în roată?
— Sigur, de ce nu?
Ne așezăm la coadă. Văd câțiva colegi de la mine din clasă. Mă întreb dacă au venit să vadă spectacolul pe care-l va oferi soră-mea, împreună cu majoretele. Probabil ar trebui să merg și eu s-o văd. Deși cred că prezența mea mai degrabă ar deranja decât ar ajuta. Mereu se întâmplă așa. 
O văd pe Stacy Jenkins arătându-mă cu degetul și șoptindu-i ceva lui Nate Connors. El râde, cu râsul ăla al lui nesuferit, de cal. Uneori aud râsul ăla seara, înainte să adorm. E același râs pe care l-am auzit după ce a aruncat în mine cu pungi pline de ketchup în clasa a șaptea și același pe care l-am auzit după ce mi-a pus piedică în sala de mese în clasa a noua.
Roman se uită lung la mine.
— Cumva, ăia de colo râd de...
I-o tai repede.
— Nu e nimic nou.
Se întoarce și le aruncă o privire războinică, care doar îi face pe Stacy și Nate să râdă și mai tare. Îmi pun brațele la piept și încerc să las totul să se îndepărteze de mine. Intonez în minte Recviemul lui Mozart, mișcându-mă ușor în față și în spate pe călcâie. Nu îmi doresc ca Roman să intre într-o discuție cu colegii mei despre mine. Dacă vor începe să vorbească, cu siguranță își va da seama cine este taică-miu. Nici nu mă pot gândi la un mod mai îngrozitor în care să afle chestia asta.
Ajungem în față și un bărbat care mai are doar o parte de dinți în gură ne face semn să ne urcăm în următoarea mașină. Sărim înăuntru și începem ușor să ne ridicăm în aer.
— Chiar crezi că te va ajuta să-l întâlnești pe tatăl tău? mă întreabă Roman. 
Se uită la mine în loc să se uite în jos, pierzând tot farmecul datului în roată.
— Nu știu dacă va ajuta. Dar am nevoie să știu câteva lucruri.
Mă uit la standurile cu sucuri și la cabinele cu jocuri, care devin din ce în ce mai mici. Mă întreb dacă la fel e și când mori. Totul în mintea ta devine din ce în ce mai mic, până ce dispare. 
— Ce fel de lucruri? insistă Roman. Ai spus că întâlnirea cu el n-o să te facă să te răzgândești în legătură cu... știi tu. 
Și-a pus mâinile în poală. Mă gândesc să-i spun că ar trebui să se simtă împăcat cu decizia lui, în așa fel încât să poată folosi cuvântul „moarte”, dar o las baltă. Ultimul lucru pe care mi-l doresc e să pornesc o altă ceartă cu el.
— Uite, îi spun, și abia după ce îmi iese cuvântul îmi dau seama că tonul îmi este mai ridicat decât aș fi vrut. Taică-miu a fost o persoană oribilă, înțelegi? A făcut o chestie îngrozitoare, teribilă. Vreau doar să aflu de ce a făcut-o.
Inspir adânc, apoi șoptesc:
— Am nevoie să știu de ce a făcut-o.
— Dar de ce? Dacă oricum nu-ți va schimba hotărârea, de ce ai nevoie să știi?
Vocea îi este blândă și calmă. Nu are în ea nici un fel de presiune. Nicio judecată.
Sunt copleșită de tentația de a-l îmbrățișa pe FrozenRobot. Ador faptul că întrebarea lui nu a fost ce a făcut tatăl meu. Nu e interesat de detaliile picante. Mă uit la umerii lui lați și-mi imaginez cum ar fi să-mi apăs fața la pieptul lui. Nu îmi pot da voie să mă gândesc la asta, așa că îmi îndrept ochii spre pământ. Observ standul cu covrigi calzi, cu multe arome. Mama îmi lua mie unul cu scorțișoară, iar Georgiei unul cu brânză și ceapă. Toate trei ne plimbam dintr-un capăt în altul al festivalului, cu covrigii în mână, strălucind de bucurie.
— Hei, trezirea, zice Roman.
Îmi atinge umărul și își flutură degetele în fața mea.
— Scuze, cred că mă luase valul. Îmi place să mă uit în jos la obiecte, să le văd cum devin tot mai mici. 
— Da, e mișto.
Dar, totuși, se uită mai degrabă la mine, și nu în jur. Se pare că lui FrozenRobot nu-i place așa mult în roată. 
— Dar nu mi-ai răspuns la întrebare, zice.
De data asta, tonul vocii îi este mai grăbit, ca și cum ar fi un miner care se pregătește să intre într-un tunel nou, necunoscut. E nerăbdător să ajungă, dar speriat de ceea ce ar putea găsi acolo.
Îmi sprijin umărul de peretele metalic rece al mașinuței cu care ne dăm în roată. 
— Am nevoie să știu dacă sunt și eu ca el. Dacă a făcut ceea ce a făcut pentru că era mereu trist, așa cum sunt eu, sau dacă a făcut-o pentru că era un om rău.
— Vreau să pricep, Aysel, chiar vreau. Dar pe bune că nu pot. Dacă vei sări cu mine pe 7 aprilie, ce mai contează de ce a făcut tatăl tău ce a făcut?
Ai crede și tu că are rost, dacă ai ști ce a făcut, mă gândesc și îmi scrâșnesc dinții. Îmi mușc degetul mare.
— Bănuiesc că vreau pur și simplu să-l întâlnesc pe tipul care mi-a distrus viața.
Nu am idee cum aș putea să-l fac pe Roman să înțeleagă că am nevoie să știu dacă și tata avea limaxul negru în interior. Dacă limaxul negru în cele din urmă îi îndeamnă pe oameni să facă chestii oribile, dacă eu sunt cu adevărat o bombă cu ceas. Nu știu cum să-i explic asta, fără să-l fac să se teamă de mine.
Nu aș putea suporta gândul că Roman m-ar putea privi și el cu la fel de multă ură cu cât mă privesc toți ceilalți.
Mașina noastră se oprește când ajunge jos, și sărim ușor din ea. Roman își pune brațul pe după umerii mei și mă trage mai aproape de el:
— E în regulă, atâta timp cât nu devii un fulguleț.
— Ți-am spus, n-o să fac asta.
— Asta e Aysel pe care o știu!
Mă împinge spre mini-terenul de baschet. Îi dă femeii de acolo câteva bancnote mototolite și primește în schimbul lor o minge. Nu o recunosc pe femeie, dar probabil e mama unuia dintre colegii mei. Mă privește ca și cum ar ști prea bine cine sunt, dar nu spune nimic.
Roman ține mingea în mâini și privește atent coșul. În minte, îmi scriu ecuația pe care am învățat-o la fizică, încercând să calculez energia potențială a mingii. Îl văd dintr-o dată că lasă mingea jos și se uită la mine.
— Faci din nou chestia aia, nu?
— Ce anume?
Îmi încrucișez mâinile pe piept. Femeia de la ghișeu mă privește atentă, cu sprâncenele ridicate. Sunt convinsă că e una din mamele care au ca sigură pasiune pe lume să asiste la dramele adolescenților. Una care are orgasm când doi îndrăgostiți se ceartă. Minunat.
— Chestia aia de tocilară. Mereu te gândești la fizică, zice el.
Obrajii îmi ard.
— Cum ți-ai dat seama?
Fața i se luminează de zâmbetul lui specific, pe care i l-am învățat deja atât de bine, ăla în formă de semilună. 
— Ai făcut aceeași față pe care ai avut-o când ai fotografiat animalele la zoo. Ca și cum te gândești adânc la ceva.
Se întoarce din nou spre coș și aruncă mingea. Woosh. Trece prin plasă fără niciun efort. FrozenRobot încă le mai are cu baschetul.
Femeia de la ghișeu ridică un deget scheletic ca să ne arate că a marcat un punct. Mulțumim mult. Putem și noi să numărăm până la unu. Suntem obsedați de sinucidere, nu retardați. Dau din cap spre ea, să-i arăt că am înțeles.
Roman bate mingea, de parcă nu ar vrea să se despartă așa repede de ea.
— Îmi place, totuși. Privirea aia de om care se gândește adânc. E dulce.
Nu mă pot abține să nu râd. Cred că nimeni, de-a lungul istoriei, de-a lungul vieții mele, nu s-a referit la mine ca fiind dulce. Nici măcar atunci câne eram mică. Mereu se spunea despre mine că sunt “unică” – un eufemism pentru „nu arată ca restul oamenilor din Langston”, sau „drăgălașă” – eufemism pentru „tăcută și retrasă”. Niciodată „dulce”.
— Ce e? mă întreabă.
Aruncă din nou la coș. Mingea țopăie pe margine, dar într-un final tot cade prin plasă. Ridic două degete spre femeie și ea îmi zâmbește forțat.
— Da, se aude vocea ei înfundată de la ghișeu, cu un puternic accent sudist. A marcat două și mai are două încercări.
Roman studiază animalele de pluș care se pot câștiga ca premiu. Sunt mulți panda roz și tigri în culori fluorescente, portocalii și verzi. Văd chiar și vreo două balene albastre.
— Ce pot câștiga? întreabă el.
Femeia se bâțâie pe scaun și își îndreaptă spatele. Îmi dau seama că se bucură mult că este băgată în seamă. N-o poți învinui pentru asta. Își face datoria de gazdă și își întinde mâinile de-o parte și de alta, cuprinzând elefanții, urșii panda și tigrii de pluș. 
— Dacă marchezi toate cele patru puncte, poți alege orice dorești.
— Chiar și leul ăla uriaș? întreabă Roman, lăsându-și capul pe spate ca să se poată uita mai bine la leul uriaș care e așezat sus de tot.
Coama lui pare genul de material care face să te mănânce pielea, dacă ți-l apropii de față, dar arată impresionant în orice caz. 
— Chiar și leul. Momentan, cu două puncte înscrise, poți lua orice animal de aici, ne arată ea rândul chiar de sub tigri. Dacă faci trei, îți poți alege și din secțiunea asta. Iar la patru puncte poți lua acasă orice animal.
Femeia îmi zâmbește mie.
— Chiar și leul. Pe ăla îl vrei? mă întreabă.
Sunt luată prin surprindere.
— Eu?
— Mda. Pentru tine vrea să câștige premiul, drăguță, nu-i așa?
Scoate un cloncănit, de parcă ar fi o găină. N-am înțeles niciodată de ce femeile din Langston adoră să scoată zgomotul ăla. Bănuiesc că e vorba de afinitatea pe care o simt cu populația avicolă de prin cuibare.
— Nu cred, îi răspund și îmi strecor mâinile în buzunare.
Îmi trec greutatea de pe un picior pe altul. Roman se preface că nu i-a auzit comentariul. Se pregătește să arunce din nou. În timp ce-l studiez cu atenție pe Roman – fața lui concentrată, ochii verzi mari și nerăbdători, mușchii brațelor tensionați – mă întreb dacă și el vede ceva asemănător atunci când se uită la mine, iar eu mă gândesc la fizică. 
Sigur, încă mai are ceva dintr-un puști deprimat, mai aduce un pic a FrozenRobot. Dar mai e și altceva acolo, cam ca umbrele care se strecoară uneori pe neașteptate într-o fotografie. O parte din mine vrea să apuce acel ceva și să tragă de el, să-l scoată în prim-plan. 
Dintr-o dată, îmi dau seama exact despre ce e vorba. Este bucuria. FrozenRobot adoră baschetul. Adoră să joace. Oricât de tare se luptă să-și alunge acea bucurie, ea e tot acolo. Mă întreb dacă și bucuria are energie potențială. Sau dacă există energie potențială care dă naștere bucuriei, ca un ser al fericirii care se găsește în stomacul oamenilor și ușor se ridică la suprafață, creând senzația pe care o identificăm de obicei drept bucurie.
Dacă așa stau lucrurile, mie limaxul negru îmi înghite tot acest ser. La naiba cu asta... aproape tot serul. Să-l urmăresc pe FrozenRobot jucând baschet aproape că m-a făcut și pe mine să zâmbesc. Cuvântul cheie: aproape.
Înscrie și a treia oară, și a patra oară. De abia am putut fi atentă la aruncările la coș. Îmi place mai mult procesul prin care se pregătește pentru ele, nu aruncările propriu-zise. Momentul înscrierii în sine oricum trece prea repede, e aproape imposibil de prins.
— Deci, ce să fie? întreabă femeia.
Observ acum că are rujul de culoarea murelor întins și pe dinții din față. 
— Orice dorește domnișoara, spune Roman cu un aer glumeț, iar eu sunt prinsă pe picior greșit.
Femeia cu rujul întins pe dinți se întoarce spre mine:
— Deci, rămâne leul?
Toate cuvintele pe care le-aș fi putut spune mi-au rămas în gât. FrozenRobot n-ar trebui să câștige pentru mine animale de pluș la carnaval. Ultimul lucru pe care mi-l doresc e să am și mai multe chestii de lăsat în urma mea. Ultimul lucru de care am nevoie e să mă simt și mai confuză. Dau din cap spre femeie:
— Nu vreau nimic.
Femeia se încruntă și fața îi devine întunecată, iar Roman își lovește în glumă umărul de al meu.
— Hai, Aysel. Trebuie să alegi una din ele. Am câștigat.
— Știu, scuip eu cuvintele. Am doar o altă rugăminte.
Femeia se uită și mai urât la mine.
— Niciun animal de pluș nu e destul de bun pentru tine, prințeso?
Dau din cap din nou, mai repede, de data asta:
— Nu, nu. Sunt super. Doar că aș vrea să i-l dați pe al meu cuiva care are nevoie de el.
Femeia mă privește complet derutată, cu ochii holbați la mine, de parcă ar fi o broască.
Îmi dau toată silința să-i explic ceea ce vreau:
— De exemplu, dacă un alt copil vine să arunce la coș, dar nu nimerește deloc. Îi puteți da premiul, oricum?
O privesc cu o față rugătoare, iar ea își pune mâinile în șold.
— Dar de unde să știu cărui copil să i-l dau?
Ridic din umeri.
— Dați-l acelui copil care pare că are mai multă nevoie de el.
Își încrețește nasul, gândindu-se la cerința mea ciudată, apoi zâmbește.
— Bine, drăguță. Cum vrei tu. O să faci un copil foarte fericit.
— Leul cel uriaș va face pe cineva foarte fericit, îmi spun, și apoi îmi șoptesc mie însămi: sau, cel puțin, așa sper.
Ne îndepărtăm de mini-terenul de baschet, iar Roman îmi întinde mâna. O apuc, și el își împletește degetele cu ale mele. Nu spun nimic. Știu că nu e ceea ce pare. E un alt fel de a ne ține de mână. Cel mai probabil e felul în care ne vom ține de mână pe 7 aprilie.
Dar, deși știu bine toate astea, o căldură plăcută mi se întinde de-a lungul pielii. Sper ca și el să-și dea seama. Poate va crede că așa am eu, în mod normal, palmele transpirate.
— Ce tare a fost asta, zice el, legănându-ne mâinile în sus și-n jos.
Îl las să-mi legene mâna înlănțuită de a lui, ca și cum am fi o singură entitate.
— Școala a fost de căcat pentru tine, așa e? Toți s-au purtat aiurea?
— Crezi? zic și îmi încrețesc nasul. Nu, serios, nu mai e chiar așa rău acuma. Mai mult chestii neînsemnate. Șoapte răuvoitoare și glume retardate. În generală a fost mai nasol. Îmi scriau chestii oribile pe dulap, gen “Feriți-vă de odrasla criminalului” sau „Mergi în iad, monstrule”. 
Mărturisirea îmi iese din gură înainte să-mi dau seama ce fac. Mă holbez la moaca lui Roman, așteptând reacția lui la aflarea veștii că taică-miu este un criminal.
În lumina de afară, ochii îi sunt de un verde gălbui, ca iarba când este în lumina soarelui de vară. Nu pare nici speriat, nici supărat, și nu-mi dă drumul la mână. Mă întreb dacă ar simți cu totul altceva pentru mine dacă ar ști toate detaliile. Dacă ar ști despre Timothy Jackson, dacă ar ști despre incendiu, despre visurile pe care tatăl meu le-a curmat.
Întinde mâna liberă și-mi îndepărtează o șuviță de păr de pe frunte. 
— Nu meritai toate astea, Aysel. Nu meriți așa ceva.
Mi se pune un nod în gât.
Ba da, le merit. Și tu ai crede asta, dacă ai ști adevărul. Mă uit insistent la noroiul de pe jos. O cutie goală de popcorn stă lângă o doză lucioasă de suc. Lovesc doza goală cu vârful unuia din tenișii mei.
— Spune-mi mai multe, îmi cere Roman.
— De ce?
— Vreau să înțeleg. Îmi place să te înțeleg. Nu înțeleg prea mulți oameni, dar cred că încep să mă descurc cu tine.
Gaura neagră care este în locul inimii mele se oprește pentru o secundă, aspirând tot aerul din plămâni. Genunchii încep să-mi tremure și îmi sprijin umărul de al lui, pentru că am senzația că o să mă prăbușesc. Sunt pe cale să mă revolt împotriva cerinței lui, dar el îmi strânge mâna din nou, așa că cedez. Îi povestesc despre cum ajunsesem să mă împrietenesc foarte bine cu omul de serviciu din școala generală, domnul Leon, pentru că întotdeauna trebuia să-mi șteargă dulapul, să înlăture scrisul colegilor, și niciodată n-o să pot uita imaginea lui, cu un burete în mână, plin de detergent, spunându-mi să ignor răutățile copiilor. Că habar nu au ce fac și ce spun. Că întotdeauna cei unici sunt hărțuiți și puși la colț. Știu că domnul Leon voia să mă ajute, dar lucrurile pe care mi le spunea nu mă ajutau prea mult. Era la fel ca profesorii care ne învățau cântecelul ăla stupid: “Bețele și pietrele îmi pot rupe oasele, dar cuvintele nu mă vor răni niciodată”. Însă chestia e că și cuvintele pot răni. Pot răni mult mai rău decât o fac bețele și pietrele.
Totuși, mă bucuram mult că există domnul Leon. Era singurul meu prieten. La naiba, era singurul om din viața mea care se putea uita la mine fără să chicotească sau să se strâmbe de dezgust. Între noi fie vorba, preferam chicotitul. Privitul cu dezgust era cel mai rău. Mai ales când venea din partea maică-mii.
Ochii lui lucesc și se măresc pe măsură ce spun povestea. Am reușit să-l captivez. Lui FrozenRobot îi place să audă despre trauma mea. Îmi mestec interiorul obrazului și mă opresc din vorbit. Nu știam nici măcar că pot spune atâtea cuvinte, într-o ordine consecutivă. Trebuie însă să mă opresc de a-i dezvălui toate secretele mele lui FrozenRobot. Da, da. Știu că e persoana alături de care voi muri, dar totuși și secretele au valoarea și frumusețea lor. Trebuie să țin minte asta.
— Ce s-a întâmplat cu domnul Leon? mă întreabă Roman. 
E ca și cum nici nu se obosește să-mi arate empatie. Poate vrea să-și ia revanșa pentru când m-am purtat ca o nesimțită, atunci când el mi-a spus propria lui poveste.
— A făcut un infarct și a murit.
Roman râde și dă ușor din cap.
— Sigur că da. Viața nu e făcută pentru noi, așa-i, Aysel?
Se oprește din mers și mă trage de mână, în așa fel încât să fiu cu fața la el. Ajung cu bărbia la pieptul lui. Mă ține în continuare de mână, iar pe cealaltă o pune pe ceafa mea. Palma lui e caldă și umedă. Poate că și el este confuz și agitat, la fel ca mine.
— Mi-aș fi dorit ca lucrurile să nu fi fost așa pentru tine, îmi spune.
— Și eu, șoptesc.
Mă privește atent.
— Nu, pe bune, chiar mi-aș fi dorit ca lucrurile să fi fost altfel.
— Știu, îi răspund, de data asta ușor mai rigid.
— Într-un alt univers, probabil că am fi fericiți.
O gașcă de copii de generală aleargă pe lângă noi, și scot ahh-uri și ohh-uri, imaginându-și că ne pregătim să ne sărutăm. Obrajii lui Roman se înroșesc, dar tot nu-mi dă drumul la mână. Simt că și eu încep să roșesc.
— Ăștia mici. Sunt niște pușlamale, zice.
Încuviințez, dar nu observă.
— Știi, ai dreptate, îi zic.
—Cu ce?
— Că într-un alt univers, probabil că am fi fericiți. 
— Tu ești tocilara aia obsedată de fizică. Deci, spune-mi, cred că există și un alt univers?
Ridic din umeri și îmi desprind mâna din a lui.
— Nu mă ajută să mă gândesc la asta.
— Păi, de ce?
— Mă amețește.
— Și tot rahatul ăla al tău cu energia potențială nu te amețește?
Îmi simt obrajii îmbujorându-se din nou. 
— Nu știu.
Încerc să găsesc ceva inteligent de spus. Ceva care să-l facă să priceapă de ce teoria mea despre energia potențială e mai mult științifică și mai puțin fantezie. Dar, înainte să găsesc ceva, el spune:
— Știi ce mă amețește și mă derutează pe mine?
Îmi ațintesc ochii asupra lui și-l aștept să continue.
— Să te văd atât de fericită când vorbești despre știință. Mă face și pe mine fericit și asta e derutant.
Simt un nod formându-mi-se în gât și știu că ar trebui să zic ceva despre ce am simțit când el arunca la coș, dar nu o fac. Mă gândesc la limaxul meu negru, plutind prin stomacul meu, înghițindu-mi toată energia potențială doar pentru că îi e poftă. Îmi apăs o mână pe burtă și îmi bag unghiile în materialul tricoului. Niciodată nu am mai fost atât de tentată să-mi smulg limaxul cu degetele goale, să-l scot afară din mine și să-l arunc în noroi.
Degetele lui Roman le ating pe ale mele și mă opresc din zgâriat tricoul.
— Dar cel mai derutant este că să fiu fericit fiindcă ești tu fericită nu schimbă nimic. 
Își coboară vocea, ca numai eu să-l pot auzi.
— Tot mai vreau să mor pe 7 aprilie. Și tot mai am nevoie s-o faci și tu cu mine.
Mă uit în ochii lui.
— N-o să te las baltă.
Îmi strânge mâna atât de tare, încât nu o mai pot simți.
Mi-aș dori ca cineva să facă asta și cu inima mea.


Iar ca să încheiem frumos, după un aşa fragment, vă las şi un trailer al cărţii, în limba engleză, făcut de nişte cititori: