miercuri, 21 iunie 2017

RECENZIE - Arena 13 (Arena 13 #1) de Joseph Delaney


BINE AŢI VENIT ÎN ARENA 13,

UNDE RĂZBOINICII LUPTĂ CU ÎNVERȘUNARE,
IAR MOARTEA FACE PARTE
DIN REGULILE JOCULUI!

Descriere:

Leif, un tânăr care se înscrie la școala de lupte din Gindeen, are o singură ambiție: să devină cel mai bun luptător în Arena 13.

Aici, spectatorii fac pariuri despre care luptător va înfige primul sabia în trupul adversarului. Iar în meciurile de revanșă, fac pariuri despre care adversar își va pierde viața.

Dar ținutul Midgard este terorizat de Hob, o creatură malefică ce provoacă din când în când la o luptă pe viață și pe moarte un combant din Arena 13. 

Iar aceasta este exact ce își dorește și Leif, care știe prea bine crimele lui Hob și arde de dorința să le răzbune.

RECENZIE:

Citisem cam jumătate din cartea asta şi mă gândeam cât de mult îmi place ideea şi faptul că totul e dozat, şi că personajele nu fac lucruri (prea) prosteşti şi că ador descrierile şi locurile din oraş, ce sunt pe atât de frumoase şi interesante, pe atât de sângeroase şi parfumate (şi de cele mai multe ori nu miros bine deloc). Doar că lipsea ceva. Şi dacă mă citiţi de ceva timp, atunci ştiţi şi ce mă deranja. Nu puteam să simt personajele şi nu m-ataşasem de ele, ceea ce pentru mine e un aspect important, mai ales dacă vreau să recomand o carte cu tot sufletul şi toţi neuronii. Dar cred că Arena 13 m-a auzit bombănind şi a întors foaia, căci în a doua jumătate m-a întors pe dos şi numai sentimente, tensiune, suspans şi acţiune mi-a dat. M-a pocnit cu tot ce-a avut şi mai că m-am simţit ca băieţii ăştia când sunt caftiţi şi n-au armura la ei. Dar mi-a plăcut! Şi mai vreau! Hei! Nu mă judeca, sună mai ciudat cu voce tare, bine?! 

N-aşteptam nimic când am început Arena 13, dar ştiam că Delaney scrie pe gustul meu şi cum ideea suna prea bine, am plecat cu nişte emoţii la drum. Şi cum ziceam, în prima jumătate m-am bucurat de descrieri, am văzut locurile şi oraşul, clădirile, oamenii, arena, antrenamentele şi-am aflat tot ce era de aflat, şi simţeam aşa cum neuronii mei ţopăie. De ce? Pentru că e ceva original şi bine scris, te prinde de la primele pagini şi vrei şi tu să participi la o luptă în arenă. Chit că vei fi făcut praf până să ajungi să respiri a doua oară, dar... e de la adrenalină. În timp ce citeşti şi afli tot mai multe, îţi creşte pulsul şi fie că vrei sau nu, ajungi să fii interesat de lupte, să cunoşti regulile, să-nveţi să controlezi un lac şi să lucrezi cu el, să vrei să devii mai bun pe zi ce trece şi să câştigi. Ce sentiment poate să fie mai puternic decât să ştii c-ai luptat pentru viaţa ta şi-ai învins?

Iar când Delaney mai toarnă şi nişte emoţii peste toate astea, mai bagă nişte suspans, o întorsătură, două de situaţie, nişte certuri, o intrigă, se mai înjunghie unii, mai se împacă cineva cu cineva, atunci romanul devine şi mai bun. Personal, aş zice că, dacă în prima parte aveam impresia că mănânc o îngheţată de ciocolată bună, dar nu impresionantă, în a doua jumătate m-am trezit că devorez o îngheţată cu treisprezece arome, toate gustoase, cremoase, reci, şi care te fac să nu prea vrei să mănânci în public. Că nah, zgomotele şi ce sunete mai scoţi tu, s-ar putea să pună lumea pe gânduri. 

Deşi a fost doar primul volum, uitându-mă în urmă, pot să spun că se vede o evoluţie a lui Leif. Nu mai e atât de impulsiv, îşi controlează puterea şi atacurile, ştie de ce-i în stare, îşi acceptă greşelile şi înfrângerea, iar dacă pierde nu se enervează, ci foloseşte asta că pe-o lecţie. Plus că, pe lângă antrenamente şi cunoştinţe despre arenă şi lupte, Leif mai învaţă şi cum să fie un om mai bun, să nu mai pună totul la suflet, să nu se mai lase dus de ură sau de lăcomie, cum să fie mai înţelegător şi să gândească la rece. Abilităţi ce-i sunt de folos unui luptător şi-i pot salva viaţa la fel de mult cum o fac muşchii şi strategiile. 

Mi-au plăcut şi celelalte personaje, dar nu le înşir aici, căci aş striga toată cartea : )), şi Delaney a reuşit să facă ce puţini autori reuşesc. Nu există bine şi rău în Arena 13 şi fiecare îşi urmăreşte interesele, însă de mult nu mi s-a mai întâmplat să văd cum un personaj ucide, e egoist, rece, calcă pe cadavre şi tot ce vrea e şi mai mult sânge, şi să-mi placă, iar când vezi alt personaj ce e răbdător, simpatic, prietenos, calculat, are grijă de alţii şi luptă drept, să-mi vină să-l bat eu. De ce? Pentru că al doilea moare mai repede şi nimeni n-are nevoie de o povară lângă el. Iar cartea asta te face să vezi şi să vrei să fii şi tu la fel de răzbunător, iubitor de sânge, de omor, să vrei să te baţi pentru o victorie, pentru bani, pentru femei/bărbaţi sau pentru simplă plăcere, fiindcă aşa merg lucrurile.

Recomand cartea asta? Normal, mai întrebi?! A fost un roman fix pe gustul meu, adică a avut personaje bine construite, care ştiu ce vor, când vor şi sunt în stare să facă absolut orice ca să obţină asta, a avut replici ironice şi dialog bine scris. A avut acţiune şi suspans, dar şi momente de calm, ce te făceau să fii şi mai agitat, căci ştiai că urmează o bătaie zdravănă sau o vărsare de sânge. Mi-au plăcut tare mult regulile, antrenamentele şi tot ce-am aflat despre arenă şi lupte, iar faptul c-au fost şi originale, dar şi s-au potrivit (nimic n-a fost pus acolo doar să fie) a făcut totul să fie genial. 

Nu cred că trebuie să fii adolescent să citeşti asta sau să-ţi placă un anume gen, să mai fi citit de la Delaney sau să-ţi placă luptele şi gladiatorii neapărat. Nu c-ar fi cu gladiatori, dar ştii ce zic. Însă nu recomand cartea asta dacă nu-ţi place sângele, te deranjează când moare multă lume, nu vrei să citeşti despre lupte, să vezi lupte, s-auzi de lupte şi să ajungi să visezi despre ele. Nu e despre prietenie sau despre familie sau despre vreo poveste de dragoste. Da, sunt şi astea în poveste, dar accentul se pune pe lupte, pe câştig, pe sacrificiu şi pe momentul ăla când adversarul moare de mâna ta. M, ţi-am făcut poftă? : )

miercuri, 14 iunie 2017

RECENZIE - Un lung drum spre o planetă mică și furioasă de Becky Chambers


Descriere:


Atunci când Rosemary Harper se alătură echipajului de pe Wayfarer, așteptările nu îi sunt foarte mari. Dincolo de peticele pe care ar trebui să le capete cât mai curând, Wayfarer este o navă măruntă, aparent liniștită, rătăcită în birocrația megacorporațiilor și, cel mai important, potrivită pentru ca Rosemary să se distanțeze de problemele din trecut. Iar personalitățile atât de distincte și rasele atât de diverse ale noilor săi colegi (de la excesiv de amabila Sissix, la Kizzy și Jenks, perechea nedespărțită de tehnicieni ce cârpesc măruntaiele navei) pot fi în același timp și motiv pentru certuri haotice, și baza unor noi prietenii care ar fi părut imposibil de legat. Una peste alta – locul perfect pentru ea.

Totul până ce Ashby, nobilul căpitan, acceptă comisionarea unei lucrări extrem de profitabile: construirea unui tunel hiperspațial către o planetă îndepărtată. Oportunitatea le-ar asigura tuturor independența financiară, asta dacă ar putea supraviețui lungului și primejdiosului drum prin galaxia marcată de o pace fragilă.

Însă Rosemary nu este singura care are secrete de ascuns, iar întreg echipajul va descoperi că spațiul este vast, iar propria navă cu adevărat mică…

RECENZIE:

Pot spune de la început că nu-s fan SF şi că nu-i chiar genul din care aş citi până la epuizare. Nu c-aş avea ceva cu el, doamne, doar că nu ne simpatizăm noi aşa de tare şi nici n-am avut până acum timpul, cheful şi dorinţa de a mă apucă serios să citesc mai multe cărţi SF. Însă, pot să zic şi că de dimineaţă m-am apucat să citesc romanul ăsta, cam sceptică, şi spre surprinderea mea l-am şi terminat. Şi sunt surprinsă, pentru că dacă aţi văzut romanul, în persoană, nu e chiar cea mai slabă carte posibilă, căci are chiar 500 de pagini, dar eu am citit-o într-o zi şi... şoc şi mai mare, e că mi-a plăcut. Iarăşi, vorbind din perspectiva cuiva ce nu citeşte de obicei acest gen. 

Însă, dacă eu care nu citesc aşa ceva şi am devorat această cărămidă într-o zi şi mi-a plăcut aşa tare, atunci voi, care poate sunteţi fani sau cunoscători, poate o veţi iubi. Poate devine cartea voastră preferată, cine ştie. Pentru mine nu-i un roman favorit, dar pot să zic că n-o să-l uit prea curând, ţinând cont cât de tare mi-a plăcut stilul autoarei, pentru c-am prins aşa drag de personaje, acţiunea a fost destul de multă, suspans potrivit, au fost şi momente amuzante şi romantice, unele mai triste, mult accent pe prietenie, familie, relaţii de diverse feluri şi care merg dincolo de rasă, religie, orientare sexuală, specie etc.

Sincer, Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă e ca un sandiwch cu de toate, care arată aşa ciudăţel şi enorm, cu tot felul de legume ce ies din el, colorate şi de care n-ai mai văzut, dar are şi carne şi unele alimente ce ştii tu că-ţi plac. Şi deşi, eşti în dubii zici să-l încerci, hai, doar o gură. M... acum, că te trezeşti că-l mănânci pe tot şi-l îndeşi complet în gură, de zice lumea că eşti nehalit : )), e altă problemă. Căci e tare bun sandiwch-ul, erm, romanul ăsta şi după ce treci de primele muşcături şi înghiţi o să mai vrei. Cam aşa am fost eu cu primele capitole, citeam şi mai stăteam pe gânduri, aveau gust bun, dar dacă nu mai mâncasem până acum, a durat ceva până să mă obişnuiesc şi să-mi dau seama că până la urmă nu-i aşa diferit de ce consum de obicei. 

Ce-aş recomanda totuşi, dacă nu vrei să ai dureri de stomac sau de minte, e să nu-l citeşti pe tot o dată, cum am făcut eu. Normal, c-am mai făcut şi pauze, însă dacă-l împărţeam pe două zile cred că l-aş fi putut savura mai mult. Pentru că-s unele momente şi pasaje în carte, unele discuţii, ce-ai vrea să le mai citeşti o dată, să le simţi, să te pui în pielea personajelor şi să le înţelegi mai bine, să vezi departe de cuvintele şi de obiceiurile lor diferite de-ale noastre (ale oamenilor); să vezi cum ar fi dacă erai de-al lor, poate ca Ohan sau Dr Chef sau dacă erai ca Sissix. 

E tare interesant, şi am iubit rău de tot partea asta, cum Becky Chambers reuşeşte să-ţi facă cunoştinţă cu toate speciile astea noi şi să-ţi ofere atâtea informaţii despre ele, de la ce mănâncă, cum comunică şi cum funcţionează limbajul şi limba lor, despre ce înseamnă pentru ei familie, partner, prieten, dacă au o religie, cum definesc ei relaţia dintre părinte şi copil, etc. Şi e şi mai plăcut să vezi că toate diferenţele astea dintre personaje, din punct de vedere al speciilor, aproape dispar, pentru că exists înţelegere, compasiune, iubire, uneori fac glume sau se tachinează, şi în loc să-i îndepărteze, doar îi aduc mai aproape unul de altul. Sunt atâtea lucruri ce le fac diferit toate aceste fiinţe, să le spun aşa, şi e atât de fascinant să afli şi să faci comparaţii. Iar faptul că autoarea a ştiut cum să îmbine oferirea informaţiilor cu firul narativ şi cu situaţiile, fără să facă să pară plictisitor sau ca o intrare din dicţionar, a făcut totul să fie şi mai special şi aproape distractiv.

N-o să vorbim de mâncare sau de locurile minunate în care ajung amicii noştri, sau de cât de frumos arată uneori spaţiul şi câte de colorat şi primitor e, deşi în urmă cu o nanosecundă poate simţeai că o să mori şi că te va înghiţi. Dar sincer, dacă vreţi să citiţi Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă, atunci mâncaţi şi ceva înainte. Căci, Doamne, n-avem noi mâncărurile alea şi poate aşa ar arăta foarte diferit şi exotic, dar la cum sunt descrise, eu aş fi gustat din toate. Şi în timp ce mâncam, poate aveam timp să fac şi-o plimbare şi să mai creez nişte amintiri. 

Comparativ cu alte cărţi, aş spune că în Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă accentul e mai mult pus pe personaje şi pe relaţiile de orice fel dintre ele, decât pe acţiune şi multe întorsături de situaţie. Deci dacă vreţi ceva mai alert, cu explozii, intrigi şi etc, atunci asta nu-i pentru voi. Însă dacă vreţi să citiţi totuşi un SF mai relaxat, în care aflaţi o mulţime de lucruri despre speciile ce trăiesc aproape de noi (poate, deşi la milioane/miliarde de ani lumină; sau oooo, poate deja sunt aici şi se ascund), să salivaţi din cauza mâncării delicioase pe care Dr Chef o face zi de zi, să legaţi noi prietenii şi să creaţi tunele şi portaluri alături de echipajul nostru, atunci asta e ceea ce va trebuie. Plus că, v-am mai spus, scriitura e una uşoară, te prinde repede, există umor şi sarcasm, sunt pasaje cu destul dialog, dar şi unele descriptive în care ţi se explică despre o specie, cum funcţionează un dispozitiv sau afli ceva despre o limbă extraterestră, există suspans şi acţiune. Iar ideea că eşti în spaţiu, într-o navă, înconjurat de stele, cu atâţia oameni minunaţi, care deşi muncesc, sunt puşi pe glume şi pe călătorit, pe stat la poveşti şi sunt aşa curioşi să afle chestii noi, chit că sunt total opuse cu ce cred ei sau cu felul lor de-a fi, şi vezi că există atâta deschidere şi nimeni nu judecă, face ca totul să fie extraordinar.

Mi-a plăcut Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă? Oh, da! Chit că cele 500 de pagini mi-au cam rupt mâinile. Dar a meritat şi de mult timp ochii mei nu s-au mai bucurat de aşa privelişti colorate, delicioase şi interesante. Şi mă bucur aşa de tare că i-am cunoscut pe toţi, c-am aflat mai multe despre ei, c-au avut răbdare să ne explice, tot ce-au putut şi-au vrut, despre culturile şi speciile lor, c-au fost înţelegători şi că ne-acceptă, pe noi oamenii, cu meandrele noastre şi cu aspectul nostru. Şi normal, că şi noi i-am acceptat, deşi dacă aţi citit cartea sau o veţi citi, o să vedeţi că nu-i aşa de greu; toţi sunt extrem de prietenoşi şi chiar dacă nu par la început, nimeni nu e ursuz sau nesuferit cu adevărat. Mi-a plăcut să călătoresc cu familia de pe Wayfarer şi abia aştept să vină următoarea călătorie. Vă recomand şi vouă să-ncercati şi eu zic că va fi bine! 

Repet, nu trebuie să fiţi fan SF ca să citiţi cartea, nu cred că trebuie să citeşti un gen anume sau să-ţi placă un anume stil, ca s-o poţi lectura, scriitura nu-ţi dă bătăi de cap, capitolele sunt relativ scurte, iar dacă-s mai lungi, sigur se întâmplă ceva interesant şi nici nu-ţi dai seama când s-a terminat. Plus că, deşi sunt unele părţi şi mai tehnice, căci se vorbeşte de echipament sau cum se fac portalurile/tunelurile, sunt explicate într-un mod simplu şi cu un limbaj de nu te doare capul. Trebuie doar să vreţi să-ncercati şi s-aveţi un pic de răbdare la primele pagini/primele capitole. Căci ţinând cont că e o lectură stufoasă, nu prea ai cum, din prima aşa, să te-arunci în ea. 

Lectură plăcută şi îndrăzniţi! Are cine să v-ajute dacă nu ştiţi în ce vă băgaţi, nimeni nu vă judecă şi toţi sunt simpatici. Asta, dacă şi voi faceţi la fel. : )

luni, 12 iunie 2017

RECENZIE - #confuz de Alex Andronic


Descriere:


"Câteva dintre calităţile pe care eu le apreciez cel mai mult la o carte sunt simplitatea scriiturii, lipsa de pretenţii intelectuale (prin intermediul cărora autorul ar vrea să arate cât e el de deştept) şi naturaleţea textului, adică autenticitatea. „#confuz” are toate aceste calităţi. În plus, cartea mai beneficiază de câteva atuuri foarte importante: povestea este una universală, plină de întâmplări credibile, care se pot întâmpla oricărui om şi care pot avea loc oriunde în lume, iar scriitura are o oralitate uşor de identificat încă de la primele pagini." (Adrian Teleşpan)

"Ştiţi melodiile alea pe care le auzi o singură dată şi te trezeşti fredonandu-le o oră mai târziu? E semn că au intrat în tine. 
Cam aşa e şi cu cartea asta. Nu e Beethoven. E un cântec care pare născut la o chitară, pe plajă, lângă un foc de tabără, sub luna plină. Îl asculţi zâmbind şi îţi dă o stare de plin. Îţi rămâne pe piele ca nişte fire de nisip. Gândul nu îţi fuge în altă parte. Eşti acolo, asculţi şi admiri sinceritatea omului care improvizează la chitară fără să încerce să îţi demonstreze nimic. Cântă liber despre ceva-ul lui, timpul trece pe nesimţite, sădind în tine o senzaţie de bine. 
Să mai cânţi, Alex! Să mai cânţi!" - (Natalie Ester)

RECENZIE:

Când am dat prima dată peste cartea asta mi-au atras atenţia două lucruri. Primul, că n-are descriere, de niciun fel şi că pe tot internetul găseşti doar păreri. Iar al doilea e coperta. Şi atunci când am văzut-o, mi-am zis: "mnda, e interesantă, dar parcă n-aş citi-o!", adică în momentul ăla nu era de mine. Ştiţi şi voi cum e când daţi de-o carte, sună bine, vă face cu ochiul şi totuşi n-o luaţi s-o citiţi, pentru că nu se potriveşte cu starea şi gândurile voastră d-atunci? Cam aşa am păţit eu. Şi nu e prima dată. Plus că am mai citit cărţi forţat, adică "hai s-o citesc chit că nu ar merge acum, dar sunt curios" şi zău că n-a mers. Aşa că am ţinut ochii pe ea şi-am aşteptat. 

Azi, deoarece oamenii sunt oameni şi unora le place să-ţi f... acă ziua (şi mai) minunată, m-am trezit cu o stare cam proastă. Ca atunci când nu vrei să mai vorbeşti cu nimeni, nici cu prietenii, căci dacă le povesteşti iar te enervezi şi dacă te enervezi zici chestii ce nu trebuie şi încep şi ei, şi apoi totul o ia razna. Aşa că, m-am întors spre bibliotecă, fiindcă uneori cărţile ascultă mai bine ca oamenii, şi fac asta, căci în loc să vorbeşti tu, ele-ţi închid gura şi îţi împuie capul cu poveşti; ceea ce-i bine, atunci când vrei să uiţi de ziua de rahat şi de fiinţa aia pe care ai jupui-o de vie şi ai tortura-o şi arunca-o de unde şi cum se poate mai rău. Şi mi-au picat ochii pe #confuz. După ce ne-am holbat ceva secunde unul la altul am zis să-ncercăm să ne citim puţin.

Sinceră să fiu, aşa cum la început am fost ezitantă faţă de cartea asta, aşa m-am simţit şi când am început s-o citesc. De ce? Nu că n-aş fi ştiut ce s-aştept de la ea sau că vai, limbajul e vulgar şi subiectul e aşa şi pe dincolo, sau că oamenii ăştia doar beau, mănâncă, dorm, şi-o trag, se ceartă şi-s confuzi toată ziua. Că doar astea le vedem şi noi în fiecare zi şi le-avem şi noi în viaţa noastră. Unii pe toate, alţii câteva, mai mult sau mai puţin. Ci, pentru că, în timp ce citeam primele capitole, să le spun aşa (deşi romanul e mai mult un amlgam de episoade ce se întâmplă într-o oarecare ordine) mi-am dat seama că asta nu-i o poveste. E viaţa cuiva, fictiv sau nu, şi eu acum citesc un om şi nu nişte simple pagini. 

Realizarea aia ar fi trebuit să facă lucrurile mai simple, nu? Da şi nu. Fiindcă a fost ca atunci când vezi o persoană mişto şi ai auzit cum vorbeşte, ce păreri are, ce-i place şi ce nu, şi, după ce te-ai gândit tu mult, vrei să-i ceri să fiţi prieteni. Atât. Îţi faci curaj şi când să deschizi gura creierul tău începe: da, dacă nu vrea? dacă zice că-s ciudat? dacă nu mă place? dacă mă bâlbâi? dacă stau acolo ca tontu' şi-mi varsă apa în cap? etc. Şi cam aşa mă gândeam eu cu #confuz. De ce? Pentru că, aşa cum spuneam mai sus, aflăm povestea unui om, şi tipul, cu cât citeam, mai dădea o haină jos, mai arăta nişte emoţii, nişte gânduri, temeri, lacrimi, ură, fericie, ţipete, dorinţa aia de vreau acum neapărat şi dacă nu primesc îmi explodează neuronii, pe care toţi am simţit-o de destule ori. 

Şi poate n-are sens ce zic eu aici, sau încerc să zic de câteva paragrafe încoace, dar ideea e că-n timp ce tu citeşti cartea asta, ea te citeşte pe tine. Te face să gândeşti şi, pe lângă faptul că râzi la momentele comice sau la situaţiile absurde, te enervezi când personajele sunt nehotărâte sau că iau decizii proaste, că nu recunosc nabii odată ce vor cu adevărat, sau că de ce s-aruncă aşa cu capul înainte. De ce n-au gândit cu capul care trebuia?! Nu, no pun intended

Şi-n timp ce tu, cititorul, comentezi de pe margine şi vezi problema la rece, fără să fii implicat sau să simţi vreo presiune, şi ai gândurile alea, în acelaşi timp apar altele. Şi-ajungi să te-ntrebi: eu cum reacţionam dacă prietenul meu cel mai bun îmi zicea, brusc, că-i gay sau bi? mă enervam dacă-mi spunea că mă place mai mult decât place? îmi pare rău şi/sau mi-e greaţă că m-am pupat cu tipul/tipa ăla/aia? trebuia să-mi placă? îmi place că-mi place sau e doar curiozitate? mă enervează că-mi place sau doar n-am curajul să recunosc faţă de mine? vreau să-mi placă şi-mi place că-i el/ea şi să nu-l/o rănesc? oare-am luat decizia bună? dacă acum e decizia bună şi arunc totul în aer, iar apoi descopăr că nu merita şi-mi voi da picioare în gură? şi multe altele.

În timp ce citeam #confuz am oscilat între a-l privi doar ca pe-un roman de ficţiune şi-atât, adică să mă iau de pasaje pline de monolog sau prea mult dialog, prea multe înjurături, să trag de personaje şi să le scutur, ţipând "de ce nu te hotărăşti odată?!", şi să îl văd ca pe o viaţă, o poveste, o sumă de gânduri, emoţii, oase şi sânge ale cuiva, ale unui om. Ca mine şi ca alţii. Şi sincer, dacă vreţi o analiză a scriiturii, eu de pe la jumătatea cărţii n-am prea mai băgat-o în seamă. Ci m-am concentrat pe oamenii dintre pagini, pe emoţiile lor, pe temeri, am râs cu ei şi m-am enervat când cineva nu-i lăsa în pace, dar i-am şi lovit uneori după ceafă când nu voiau s-alerge după fericirea lor sau să-şi ceară iertare, căci nu erau siguri. Şi până am terminat cartea, mi-am dat seama că n-o să-i pot da un rating, că nu pot să o critic din punct de vedere al firului narativ, al descrierii, al personajelor, că n-a avut final fericit etc. Pentru că o viaţă n-o critici aşa. 

#confuz ca roman de ficţiune nu m-a impresionat şi am vrut să nu-l termin. Dar mi-au plăcut David şi restul, mi s-au părut oameni de treabă, zăpăciţi, cu defecte şi calităţi, cu zile bune şi proaste, uneori egoişti, alteori binevoitori, darnici, uneori oameni pe care i-ai strânge în braţe şi i-ai îndopa cu ce ai mai bun, iar alteori oamenii aia cărora le-ai da pumni în cap şi i-ai lovi cu lingura că ţi-au mâncat ultima bucată de prăjitură din frigider; după care tu ai salivat toată ziua cât n-ai fost acasă şi numai la ea te-ai gândit. Aşa că, nici oamenii ăştia nu pot să-i judec. De ce-aş face-o? Sunt eu mai bună ca ei? Înjur eu mai puţin? Ştiu eu dacă în toată viaţa asta n-o să am şi momente de nesiguranţă şi poate descopăr la 45 de ani că-mi plac şi femeile? Nu ne suportăm noi prietenii şi rudele cu bune şi rele, deşi uneori i-am strânge de gât?

Ca să-nchei, căci m-am întins aici mai mult decât cartea : )) (care sincer vă minte când vă zice că-i scurtă şi nu promite nimic, căci după ce începeţi s-o citiţi, o să simţiţi că alergaţi să vă salvaţi viaţa la 40°C) o să vă spun că mi-a plăcut şi nu regret c-am citit-o. Chiar aş mai reciti-o! Şi nu, nu mi-a plăcut doar c-am avut o zi proastă, ci tocmai... m-a scos din starea nasoală şi asta o face doar un prieten sau un roman bun. Şi #confuz a fost cam amândouă, deşi la început nu ne cunoşteam noi aşa bine şi părea că nu ne înţelegem. Dar nu aşa se-ntâmpla cu prietenii buni? Când la prima vedere pare că v-aţi hârjoni şi-apoi descoperiţi câte aveţi în comun? 

Nu m-a deranjat că oamenii sunt gay sau bi, hetero, confuzi, direcţi, nehotărâţi, deasupra, dedesubt, că recunosc asta sau nu, ci mă deranja că n-aveau curaj să recunoască. Şi d-asta, uneori, i-aş fi tras de urechi. Dar apoi mintea mea îmi ţipa în cap: "da' ce, că tu ai fi ştiut din prima! cum poţi să zici asta?", şi cam aşa e. Suntem toţi pregătiţi de orice, cu vorbele la noi şi aşa siguri, până intrăm noi în rol. Apoi... ne cam pierdem. Pentru că suntem oameni şi confuzia e parte din noi. Iar dacă n-am fi aşa, nu cred că ne-am simţi bine. Sau da? 

Recomand cartea? De ce nu? La cât de scurtă e şi la ce limbaj are, îţi dai seama imediat dacă-ţi place sau nu. Dar nu strâmba şi tu din nas de la primele rânduri. Dacă viaţa ta era o carte, ar fi fost aşa genială de la primul cuvânt? Povestea ta n-are înjurături şi fraze ce n-au sens şi momente absurde sau momente când ai râs până ai rămas fără aer? Toate nopţile tale sunt logice, sincere şi numai bune de povestit în piaţa mare sau în faţa familiei? Pe tine te place toată lumea aşa cum eşti, fără măşti şi fără haine? Cam aşa şi cu cartea asta. N-o judeca până n-o citeşti toată, până n-o înţelegi, până nu te pui în locul personajelor şi până nu te vezi tu, ca personaj, în propria viaţă, ce ar putea fi oricând o carte în ochii cuiva. Chiar şi ai tăi. Acum problema e dacă eşti pregătit pentru asta. Dacă descoperi brusc că eşti gay sau alergic la pisici sau că vrei să ai şapte copii? Glumesc. Sau poate nu. Stai, nu pleca! Sunt #confuz... lasă-mă puţin. 

Până la următoarea recenzie eu vă urez lectură plăcută! Şi dacă citiţi cartea, aştept părerile voastre! Iar dacă vă place, atunci recomandaţi-o şi altora. Şi dacă nu vă place, tot s-o recomandaţi, poate place altora. : ) 


P.S.: ştiu că recenzia asta poate n-are sens, dar e şi ea tot un om. Nu că noi am avea sens. 

duminică, 11 iunie 2017

RECENZIE - Spărgătoare la înălțime (Dosarele Scarlet #1) de Tamsin Cooke



Descriere:


ZIUA LA ȘCOALĂ, SPĂRGĂTOARE NOAPTEA!

Scarlet McCall nu este o școlăriță oarecare și nu este o spărgătoare obișnuită. Ea şi cu tatăl ei restituie comori furate proprietarilor de drept. Dar în clipa în care Scarlet îşi pune la mână o străveche brăţară aztecă, lumea în care trăieşte se schimbă radical.

Dar dacă Scar McCall nu-și va păstra sângele-rece, lucrurile ar putea scăpa rapid de sub control, devenind periculoase!

RECENZIE:

Prima dată când am văzut cartea asta, sincer, m-am oprit la copertă şi pentru câteva minute m-am simţit ca un copil în faţa a ceva strălucitor şi colorat. Căci, în realitate, coperta e viu colorată şi acel gri/argintiu e de fapt strălucitor şi ca o folie de staniol. Iar dacă mişti cartea în lumină e fix ca o oglindă : D. 

Ăhm. Revenind la recenzie şi lăsând deoparte firea mea mai copilăroasă, ce s-ar fi uitat ore în şir la coperta strălucitoare şi curcubeică, pot spune c-am citit-o, adică am devorat-o în mai puţin de două ore şi ceva. Pentru că romanul ăsta, deşi e pentru cititorii mai tineri, a avut tot ce-aştept eu de la o carte bună: suspans, personaje care ştiu ce vor şi par reale, dialog şi replici sarcastice, umor, acţiune, elemente surpriză cu duiumul şi întorsături de situaţie. Iar dacă uiţi pentru moment, cum am făcut eu, că Scarlet are treisprezece ani, atunci poţi să spui că e o tipă al naibii de periculoasă, ambiţioasă, sigură pe ea şi care ar face orice, dacă-i stai în cale! Şi credeţi-mă, vârsta în cartea asta nu prea înseamnă mare lucru, dacă o întâlniţi pe Scarlet.

Deşi nu-i o carte cu spioni şi agenţi secreţi, ci cu furturi şi încercări de a găsi pe cineva, în acelaşi timp de a rezolva un mister şi a scăpa de un artefact cam dubios (ce se dovedeşte folositor, în final), mi-a adus, foarte tare, aminte de seria Fetele Gallagher. Dacă n-aţi citit seria aia, atunci pierdeţi ceva foarte bun, amuzant, plin de suspans, multă acţiune şi o mulţime de dispozitive geniale! Iar dacă aţi citit seria aia, atunci garantat o să vă placă şi acest volum, care, din fericire, nu este stand-alone! 

Pentru mine Spărgătoare la înălţime, deşi a fost o lectură rapidă şi scurtă, a însemnat mai mult decât o poveste pentru cititori mai tineri. Şi nu m-a deranjat că am citit-o la vârsta asta. Şi nici n-am simţit cum c-ar fi fost scrisă pentru o anumită vârstă, iar dacă o citeşti când ai 20, 45 sau 88 de ani o să-ţi placă mai puţin. Dimpotrivă, glumele, suspansul, caracterele personajelor, dispozitivele folosite de Scarlet, firul narativ, au fost bune şi ingenioase, mi s-au părut reuşite şi chiar aş recomanda cartea asta oricui. 

Ce nu mi-a plăcut la Spărgătoare la înălţime ar fi Ethan. Când citiţi cartea sau dacă aţi citit-o, atunci poate înţelegeţi de ce. Căci uneori mi s-a părut extrem de imatur şi mai interesat să-şi facă părul sau să stea la palavre cu fetele, decât să-şi vadă de treabă şi să se concentreze pe ce-i important. Şi tare bine mi-a părut când Scarlet, deşi mai mică decât el, îi ardea câte una; chiar dacă nu una după ceafă : )). Însă ăsta e doar un mic detaliu şi până la urmă relaţia dintre ei doi e chiar simpatică şi plină de momente comice. Iar replicile, ah, delicioase!

Eu nu vă mai reţin şi nu mai vorbesc mult. Vă mai spun doar să citiţi Spărgătoare la înălţime dacă n-aţi făcut-o deja şi nu ţineţi cont de faptul că-i pentru cititori mai tineri. Cui îi pasă? Eu m-am distrat cu Scarlet şi sincer, abia aştept să văd ce urmează. Mi-a plăcut mult cum a fost creionat personajul ei şi că, deşi are 13 ani, e o fată independentă, ştie ce vrea, încearcă să facă tot ce poate s-ajute şi să nu fie doar o povară, îşi asumă toate faptele şi niciodată nu se dă înapoi de la ceva, indiferent de pericol. Plus, că nu i-a căzut lui Ethan la picioare, nu s-a agăţat de el pentru ajutor, şi întotdeauna a părut să fie egalul tatălui ei. Iarăşi, dacă citiţi cartea sau aţi citit-o, ştiţi la ce mă refer. 

Recomand Spărgătoare la înălţime dacă vă plac cărţile cu spioni sau cu hoţi de obiecte rare, dacă iubiţi suspansul şi acţiunea, dar iubiţi şi lecturile ce vă fac să vă puneţi întrebări şi să încercaţi mereu să ghiciţi ce urmează. Eu am încercat şi faptul că n-am reuşit mereu, m-a făcut să-mi placă şi mai tare. Cam ciudat să chiţăi de fericire când n-ai dreptate, dar cam asta-ţi face cartea asta. Plus că, repet, dacă vă plac Fetele Gallagher sau aţi urmărit Spioanele, aşa cum făceam eu zi de zi, când eraţi mici, atunci asta sigur e pentru voi. Da, nu e cu spioni sau agenţi secreţi, dar Scarlet tot acţionează ca unul din ei. Şi ţinând cont că n-are atâtea dispozitive sofisticate ca restul fetelor şi tot se descurcă, ar trebui să-nsemne că e şi mai bună, nu? 

Lectură plăcută şi spor la furat... pardon, la învăţat! : )

RECENZIE - Și mă întunec (Saga cuceritorului #1) de Kiersten White



Descriere:


Nimeni nu se așteaptă ca o prințesă să fie violentă.

Dar așa este Lada Drăculea. Încă de când ea și blândul ei frate mai mic, Radu, au fost smulși din țara lor, Valahia, și au fost lăsați de tatăl lor la curtea otomană, pentru a fi crescuți acolo, Lada a știut că neîndurarea este cheia supraviețuirii. Ea și Radu sunt sortiți să fie pioni într-un joc plin de cruzime, în care la fiecare mișcare a lor o sabie nevazută li se leagană deasupra capului. Căci descendența lor, care îi face atât de speciali, îi transformă totodată în ținte.

Lada îi disprețuiește pe otomani și așteaptă răbdătoare, plănuindu-și răzbunarea pentru ziua în care se va întoarce în Valahia și își va cere dreptul câștigat prin naștere. Radu tânjește doar după un loc în care să se afle în siguranță. și când cei doi îl cunosc pe Mehmed, fiul singuratic și sfidător al sultanului, Radu simte ca și-a facut un prieten adevarat – iar Lada speră că în sfârșit a găsit pe cineva vrednic de iubirea ei. Dar Mehmed este moștenitorul imperiului împotriva căruia Lada a jurat să lupte – și pe care Radu îl consideră acum căminul lui. Lada, Radu și Mehmed ajung să formeze un triunghi toxic ce întinde legăturile dragostei și loialității până la punctul de rupere.

RECENZIE:

De când a apărut acest roman în afară toată lumea vorbeşte despre el şi oriunde te uiţi dai cu ochii de titlul sau de coperta asta. Iar când a apărut şi la noi s-a întâmplat acelaşi lucru. Eram curioasă şi voiam să-l citesc, ca să-mi dau seama dacă-i atât de bun? Da. Ce m-a reţinut? În primul rând faptul că era peste tot... adică în loc să mă tenteze, cu cât dădeam cu ochii de roman, cu atât voiam să fug de el. De ce? Fiindcă doream să-l citesc fără să fiu influenţată în vreun fel sau să iubesc/urăsc un personaj doar pentru c-am văzut eu în nu ştiu ce recenzie sau pe youtube că majoritatea crede aşa. Şi uneori asta se întâmplă involuntar. Şi-n al doilea rând, faptul că Şi mă întunec conţine o mulţime de elemente istorice reale, care mai ales nouă ne sunt atât de cunoscute şi mă gândeam că dacă nu-s scrise bine o să mă enervez.

Până la urmă am citit cartea, altfel n-avea sens să scriu această recenzie, şi pot să spun că deşi a fost mai bună, mult mai bună, decât speram eu şi m-aşteptam, tot nu m-a dat pe spate şi nu e cartea anului pentru mine. Ziceam mai sus de elementele istorice şi de teamă, să zicem, că White nu ar fi avut grijă să le descrie aşa cum trebuie şi fix cum s-au întâmplat; căci pentru americani sau alţi cititori poate n-ar fi contat aşa tare, adică ei nu cunosc istoria noastră aşa bine (aşa cum poate şi noi n-o ştim pe-a lor), însă pentru noi şi pentru mine conta. Dar, surprinzător, autoarea s-a documentat şi nu mi s-a părut să fi găsit ceva nelalocul lui, iar toate locaţiile, oamenii şi numele au fost cât se poate de aproape de adevăr. Ceea ce m-a făcut să privesc cartea aceasta cu ochi buni şi s-apreciez că White şi-a dat silinţa să păstreze cât mai mult "realitatea" faptelor. 

Lada, Radu şi Mehmed, un trio de care vorbeşte toată lumea şi care mie mi s-a părut interesant nu din perspectiva personalităţilor individuale, ci de ce poate face, atunci când ei acţionează împreună şi se înţeleg. Normal, că-mi plac şi personajele pentru ele însele, dar cred că legătura asta a lor ar aduce multe câştiguri pentru toţi. Dacă nu se bagă la mijloc orgoliile, dorinţa de putere şi ideea că fiecare din ei s-ar putea ridica deasupra tuturor de unul singur. Ceea ce s-a întâmplat de destule ori şi o să se mai întâmple, cu vârf şi îndesat; până la urmă aşa suntem noi oamenii şi vrem să fim independenţi, liberi, şi uneori considerăm că punându-ne noi în pericol, îi salvăm pe ceilalţi şi nu-i îngrijorăm. Da şi nu.

Dintre Lada şi Radu mie mi-a plăcut Radu mai mult, şi nu că n-am admirat ambiţia Ladei, încăpăţânarea sau faptul că-ncearcă întotdeauna să-i facă pe oameni s-o vadă aşa cum e, cu toate părţile bune şi rele, ca om, şi să n-o privească doar ca pe o femeie. Însă uneori ea e prea repezită, s-aruncă cu capul înainte, se lasă pradă emoţiilor, chit că nu arată asta sau n-o recunoaşte. Sau dă în extrema cealaltă şi devine crudă, rece şi prea calculată. Ceea ce iar nu dă bine şi un conducător adevărat ar trebui să fie între aceste două extreme şi nu la un singur capăt. Din această cauză, Radu mi s-a părut mai echilibrat, chit că mulţi îl consideră slab, visător, c-are mereu nevoie de ajutor şi că Lada trebuie să-l protejeze. Eu cred că treptat, aşa cum s-a întâmplat şi-n acest volum, o să crească, o să descopere de ce-i în stare, o să ia în considerare toate posibilităţile, o să gândească şi cu inima şi cu creierul, şi poate o să devină egalul Ladei sau poate şi mai bun. 

Ce nu mi-a plăcut la Şi mă întunec e că uneori n-am putut să mă concentrez pe poveste şi să înţeleg de ce personajele acţionau într-un fel; căci au fost momente în care niciun fel de emoţie nu reieşea din pagini. Şi nu cred c-a fost neapărat vina mea. În schimb, romanul a fost plin de acţiune, suspans, au fost replici pline de sarcasm, momente amuzante, iubire şi prietenie, familie, curaj, ambiţie, uneori nerăbdare. Am fost în bătălii, ne-am băgat în intrigi, am fugit, ne-am antrenat, iar alteori doar ne-am relaxat în încăperi minunate şi pline de bunătăţi. 

Deşi e considerat roman fantasy şi cu tente istorice, eu aş zice că Şi mă întunec poate fi foarte bine citit vara, alături de o îngheţată sau o cană mare de limonadă, căci atmosfera, personajele, firul narativ, dialogul, tensiunea şi descrierile te prind atât de repede. Nici n-o să-ţi dai seama când ai citit jumătate de carte şi-ai şi prins ceva raze de soare, iar până te mai ridici să-ţi cureţi nisipul de pe degete sau mai faci nişte paşi pe-o cărare de munte (căci nu tuturor ne place marea) o s-ajungi la sfârşit. Şi sigur o să vrei şi volumul doi. 

Pentru mine a fost o lectură plăcută şi m-am bucurat de ea stând în grădina bunicilor, sub cerul albastru şi având impresia că Lada şi Radu ar fi putut apărea de undeva, din apropiere, ca să-mi povestească ce-au mai făcut. Recomand cartea şi dacă ar fi să vă dau un sfat, de fapt două, aş spune: să nu v-apucaţi de carte dacă n-aveţi toată ziua liberă, altfel uitaţi să luaţi pauză. Şi convingeţi şi un prieten să citească cu voi. Ca după ce terminaţi, s-aveţi cu cine discuta toate teoriile şi să vedeţi pe cine nu suportaţi şi vreţi să moară mai repede :D. 

Până la următorul volum eu vă zic lectură plăcută! : )

miercuri, 31 mai 2017

Cărţile ne pun viaţa în pericol! Dar ne place. + pachetul "mic" de la Herg Benet


Sal'tare! : )

Ce faceţi voi? Cum mai sunteţi în perioada asta, plină de examene, admiteri, eseuri, licenţe şi disertaţii? Dar voi, cei cu job-ul sunteţi ok? Cei care au vacanţă sau pot citi când, cum, unde şi cât vor, sunt bine? Buuun, dacă toţi suntem bine, atunci pot să-ncep. O să vorbesc puţin de mine şi ajungem la cărţi, da? Ştiu că sunteţi aici pentru cărţi, deci nu vă reţin mult. Stai... doar n-ai dat la sfârşitul postării să vezi cărţile şi apoi ai citit, nu? E ok, şi eu mai fac aşa. Priveşte partea bună, te uiţi de două ori la ele, eh? Aşa-i că-i perfect?

Revenind. Cum în perioada aceasta eu-s cu terminarea masterului, care mai mult m-a terminat şi mă termină el pe mine, şi cu disertaţia, care-mi mănâncă ultimii nervi şi neuroni... şi ore de somn, nu prea mai am timp de citit. Deşi vreau. Doamne, ştiţi senzaţia aia de zici că ai tremurici, pentru că vrei al naibii de mult să faci lucrul ăla, dar n-ai timp? Mda, aşa sunt eu acum. Cu nasul în chestii plicticoase, scriind şi smulgandu-mi părul din cap, că ce mi-o fi trebuit mie master, în loc să citesc ce cărţi îmi plac. Şi stau aşa şi mă uit la ele şi ele mă privesc şi-mi fac cu mâna,  îmi mai arată câte o pagină, mai rostesc un citat... şi-mi fac aşa o poftă. De TBR nu mai zic, mereu se uită urât la mine şi cred că gestul ăla cu mâinile nu e că vrea să mă sugrume, ci că doreşte să mă strângă tare în braţe.

Şi d-asta neglijez şi blogul, de n-au mai apărut recenzii, şi pagina, de vă las aşa în pom fără postări, dar mă întorc. De la jumătatea lunii iunie revin! Deşi până atunci sper eu să mai postez pe ici pe colo. 

Să ne întoarcem totuşi la scopul postării. Cititorii nu par ei să facă mare lucru, nu? Stau toată ziua cu o carte în braţe şi atât. Dar au vieţi periculoase, dragă! Dacă te uiţi atent. Te-ai gândit că poate să le cadă vreo carte în cap, când caută un anume titlu în bibliotecă, pentru că rafturile-s prea pline şi cărţile sunt puse unele peste altele, şi în poziţii mai rău ca la Tetris? Sau că, în timp ce citesc o carte grea şi stufoasă, îşi pot rupe mâinile şi colţurile alea (mai ales dacă e hardcover) intră aşa uşor în piele? Dacă citeşti pe pat şi ai cartea deasupra, atunci rişti şi să-ţi pierzi un ochi sau îţi faci un semn în frunte de zici că eşti inorog. 

Şi două situaţii în care m-am trezit eu azi, eu cititorul cu viaţă periculoasă. A venit curierul şi mi-a adus un pachet. Normal c-am vrut să-l deschid cât mai repede, nu? Iau eu foarfeca şi am grijă să nu mă tai, apoi zip! Văd că-ncepe să-mi curgă sânge de lângă unghia degetului arătător. Mă tăiasem în hârtia pe care-s scrise adresele, ce era lipită de cutie... Vă imaginaţi expresia de pe faţa mea. Cum să te tai, frate, într-o hârtie ce pare aşa subţire şi moale, şi să-ţi arate degetul ca o sticlă cu vin roşu? Îmi mai trebuia un pahar doar. Dar nu vă panicaţi, sunt ok. Degetul meu arată acum ca o sărmăluţă albă, învelită în serveţel.

Iar a doua e, de fapt va fi, căci începe de acum şi va continua ceva timp, că n-o să mai am somn. De ce? Aţi văzut vreodată un cititor care doarme când are bunăciuni noi de citit? Iar când tu aştepţi doar câteva şi te trezeşti cu mai multe, deja vorbim de-un cod nescris. Trebuie să-i mulţumeşti omului şi editurii ce-a avut încredere în tine, să-ţi dea aceste bunuri preţioase, şi să le citeşti cât mai curând. Plus că eşti curios, să fim serioşi. Orice carte nouă, lucioasă, cu o copertă interesantă, care se uită aşa seducător la tine nu poate fi refuzată. Sau sunt doar eu, şi am impresia că romanele flirtează cu mine?

Iar acum, momentul aşteptat de toată lumea - cărţileee şi multe poze. "Dadadadada, pozeee! Book porn, baby! Hai, tanti, că asta aştept de când am dat click!" V-aud, v-aud. Acum se încarcă! Până apar ele aici, mai vreau doar să zic c-abia aştept să le citesc, mă bucur tare, tare că le-am primit, probabil o să le îmbrăţişez până ele mă vor ciupi de nas ca să le dau drumul şi că v-aşteptăm( eu şi ele) aici, cât de curând, cu recenzie pentru fiecare din ele. Mulţumesc mult şi Anei şi editurii Herg Benet, pentru generozitate, încredere şi pentru faptul că, voit sau nu, contribuie la obsesia mea. (nu vă panicaţi, nu vreau să mă vindec!) 

Iar acum poze! 

(Şi bine că n-aţi fost aici să mă vedeţi ca fotograf. Am nişte poziţii tare artistice: )) )





E, cum vi se par? Nu-i aşa că aţi vrea să le citiţi pe toate chiar acum? Da, aşa ziceam şi eu. Totuşi trebuie să mai aştepte până la sfârşitul săptămânii, probabil, ca să mă mai eliberez puţin de responsabilităţi. Ştiu, ştiu, partea plictisitoare când eşti adult. 

Până când revin eu cu recenzii şi impresii, vă urez lectură plăcută! Aştept oricând să-mi spuneţi părerile voastre despre aceste cărţi sau altele pe care eu nu le-am citit sau credeţi că n-am auzit de ele; aici pe blog sau pe pagina de facebook. Iar eu o să fug acum să aşez aceste minunăţii undeva la loc sigur şi răcoros, vorba aia, să nu moară de cald sau să se dezhidrateze. Şi vă las, aşa de poftă, un sandviş. Puteţi să-l mâncaţi acum sau luaţi la pachet : D


Încă o dată, mulţumiri şi îmbrăţişări cititoreşti editurii Herg Benet şi Anei, căci altfel n-aveam eu cu ce să mă îndop în acest weekend! <3 

Crina @Reading Addict 

miercuri, 17 mai 2017

Cine credea că durează atât să primeşti cărţi pe Pluto! Pardon, în Bucureşti.


Sal'tare! : )

Ia uitaţi cine-a bătut azi la uşa mea! Sau ce bunătăţi s-au gândit Simona şi Grupul Corint să-mi dea ca să scap de oboseala cauzată de facultate. Mai jos am pentru voi şi o povestioară, ahm... o scurtă aventură a acestui pachet. Şi poze cu frumuseţile dispărute, dar regăsite.

Rezumat: e nevoie de patru curieri, un destinatar, un expeditor, o mulţime de telefoane, e-mail-uri, varii depozite, răbdare şi un pachet.

Când aştepţi un pachet ar trebui să fie uşor, nu? Că doar aştepţi. Şi pachetul pleacă din Bucureşti spre Bucureşti, deci doar dintr-un sector în altul. Şi atât tu, cât şi expeditorul, vreţi ca pachetul ăla s-ajungă şi ştiţi că totul e-nregulă. Păi... nu. Căci aparent firmele de curierat au alte planuri. Or nu mă plac pe mine. Sau poate-au fost Lada şi Seth ce m-au pus la încercare.

A durat aproximativ două, trei?, săptămâni s-ajungă la mine. Căci prima dată a fost trimis la o adresă ce nu figura nicăieri şi nu fusese dată nici de expeditor şi nici de destinatar, undeva prin Argeş, apoi a durat ceva până depozitul de la firma de curierat a aflat unde e pachetul ăla (căci aparent nu mai ştiau la ce curier e, deşi le spusesem cu cine am vorbit, dar apoi individul zicea că n-a fost el), apoi până a ajuns iar la expeditor şi d-acolo să se facă toate cele să fie trimis iar. La adresa bună. Ironic ieri venise curierul, dar eu nu eram acasă şi mi-ar fi fost imposibil s-ajung. Aşa c-am stabilit să vină azi până-n ora 14:00. Se făcuse 11:00 şi niciun semn, deci l-am sunat. Mi-a zis că nu era pachetul lui şi că nu-l livrează el, el ieri doar a ajutat un coleg. Ok, zic, şi? Am primit numărul colegului şi după o discuţie în care i-am zis cine sunt şi ce vreau, şi-n care el mi-a zis: "da, da, o să vin până-n două, aşa cum vreţi. Cred. Da, încerc s-ajung". 

Până la urmă pachetul a ajuns şi ce-a fost în el vedeţi mai jos. Mă bucur de ce-am primit şi-i mulţumesc Simonei, în special, căci am căutat amândouă după pachetul ăsta şi numai noi ştim ce-a trebuit să facem ca să-l găsim (îi şi spuneam Simonei în una din zile că dacă nu vine eu mă fac bântuitoare de curieri, deşi n-am bântuit niciodată pe nimeni; încă!), dar şi Grupului Corint, Leda Edge şi Corint Junior.

Minunăţiile ce nu mai veneau:



Câte ceva din culise:





Şi o poză de final:


 O să revin şi cu recenzii cât de repede pot! Oricum, cu siguranţă mult mai repede decât pachetul, care din motive şi karma a făcut mai mult din Bucureşti în Bucureşti, decât dacă trebuia s-ajungă pe Pluto sau în Australia.


Până data viitoare s-aveţi lectură plăcută şi aştept să-mi ziceţi dacă vă întâlniţi cu una din aceste cărţi în călătoriile voastre! Şi dacă da, aştept o părere aici sau pe pagina de facebook a blogului. : )


Crina @Reading Addict 

marți, 2 mai 2017

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ - Inima mea și alte găuri negre de Jasmine Warga


Inima mea și alte găuri negre de Jasmine Warga
Traducere de Cristina Nemerovschi
Editura: Herg Benet
Data apariției: mai 2017
Format: 13×20 cm
Tip copertă: broșată
Colecție: Passport

Descriere:

Aysel, o adolescentă de șaisprezece ani pasionată de fizică, este obsedată să-și planifice sinuciderea. Cu o mamă care nici nu o poate privi fără să se cutremure, colegi răutăcioși și un tată a cărui crimă a dat peste cap micul oraș, Aysel este pregătită să-și transforme „energia potențială” în neant.
Este doar o problemă, însă: Aysel nu e convinsă că are curajul s-o facă singură. Dar odată ce descoperă un site cu o secțiune care se cheamă Parteneri pentru Sinucidere, Aysel crede că a găsit soluția: un adolescent cu porecla FrozenRobot (aka Roman), bântuit de o tragedie de familie, își caută și el partener.

Deși Aysel și Roman nu au nimic în comun, în scurt timp ajung să-și găsească fiecare locul în viața distrusă a celuilalt. Pe măsură ce planul lor de sinucidere începe să capete contur, Aysel se întreabă dacă într-adevăr vrea să meargă până la capăt. În cele din urmă, ea trebuie să aleagă între dorința de a muri și încercarea de a-l convinge pe Roman să trăiască, pentru a-și descoperi „energia potențială” împreună. Numai că Roman ar putea să nu se lase convins.
_________________________________

„Aș vrea să-i pot spune că știu sigur că nu sunt deloc ca tatăl meu. Că inima îmi bate într-un ritm diferit, că sângele îmi pulsează cu o altă viteză, doar că nu sunt atât de sigură. Poate că sunt o persoană îngrozitoare. Poate că tristețea este doar ceva ce apare întotdeauna înainte de nebunie. Poate că el și cu mine avem în comun aceeași energie potențială.

Tot ceea ce știu este că nu voi aștepta pe aici ca să aflu dacă voi deveni un monstru ca tata.
Nu-i pot face asta maică-mii.

Nu pot face asta lumii.”

În curând cartea va putea fi comandată de aici ❤. Şi ca să nu ne plictisim cât aşteptăm... şi să devenim şi mai curioşi, o să citim un fragment (extrem de interesant, enorm şi delicios) din roman:

Marți, 12 martie
26 de zile rămase

Muzica, mai ales cea clasică, și mai ales Recviemul lui Mozart în Do minor, are energie cinetică. Dacă asculți suficient de atent, poți auzi arcușul viorii tremurând deasupra coardelor, gata să aprindă notele. Să le pună în mișcare. Și, odată ce notele sunt în aer, se lovesc unele de altele. Luminează. Explodează.

Mi-am petrecut o grămadă de timp întrebându-mă dacă tot așa te simți și atunci când mori. Dacă ăsta e și sunetul pe care-l faci când mori. Dacă voi izbucni și eu exact ca acele note, îmi voi striga ultima durere, după care voi rămâne tăcută pentru totdeauna. Sau dacă mă voi transforma într-un murmur neclar pe care abia îl auzi, dar care e mereu acolo, dacă asculți cu atenție. Să fiu sinceră, îmi petrec cea mai mare parte a timpului gândindu-mă la moarte, la uitare, la sfârșit.


Miercuri, 27 martie
Mai târziu
10 zile rămase

Îi dau un mesaj când sunt în fața casei lui și câteva secunde mai târziu FrozenRobot se îndreaptă spre mașina mea. Gluga hanoracului albastru pe care-l poartă îi este trasă peste cap și merge cu umerii aduși în față, ca și cum ar încerca să se fofileze pe lângă un dușman invizibil. 
Odată intrat în mașină, când dau puțin cu spatele ca să ieșim de pe aleea lui de acces în stradă, mă întreabă:
— Deci, de ce mergem la carnaval?
— Am crezut că-ți fac o favoare. Maică-ta va fi foarte bucuroasă dacă vede că faci chestii de adolescenți normali. 
Își lasă capul pe spate și îl lovește ușor de speteaza scaunului. 
— Da, ai zis asta și la telefon. Dar te întreb de ce vrei TU să mergi la carnaval.
Îi arunc o privire. Maxilarul îi este încleștat și ochii îi sunt îndreptați spre podea. Nu pare că are chef de discuții prostești. 
— Ok, bine. O să fiu sinceră, atunci. Am sunat la închisoarea McCreary.
Fac o pauză.
— Acolo e închis taică-miu, apropo. Acolo își ispășește sentința. Oricum, voiam să-ți spun ce am aflat despre posibilitatea de a-l vizita.
Își ridică bărbia și privește drept în față, la ștergătoarele de parbriz. Nu pare să aibă vreo reacție vizavi de mărturisirea mea cum că taică-miu este închis într-o închisoare federală. E ca și cum i-aș fi spus că taică-miu face clătite la un restaurant de prin zonă. 
— M-ai auzit? Tatăl meu este un deținut la închisoarea McCreary.
Roman tot nu mă privește. Se uită mai departe la ștergătoare.
— Nu puteai să-mi spui asta la telefon și atât?
Ridic din umeri, deși știu că nu se uită la mine. E interesant cum facem anumite gesturi, deși nimeni nu ne privește. 
— M-am gândit că ar fi amuzant să mergem la carnaval.
— „Amuzant”?!
Scuipă cuvântul printre dinți, la fel cum a scuipat și „prieteni”, în prima zi când ne-am întâlnit. În sfârșit, se întoarce și se uită la mine.
— Cine naiba ești?
Iau o gură mare de aer și apăs piciorul pe accelerație. Luăm viteză serioasă. 
— Nu știu.
Și este adevărat. Chiar nu știu. Ajunși la carnaval, parchez mașina în noroiul de vizavi de Școala Generală Langston. 
Mergem unul lângă altul până la intrare, și cumpăr bilete pentru amândoi. Măcar atât pot face, ținând cont că l-am făcut să vină cu mine. Și, așa cum mi-a zis la zoo, nu poți lua banii cu tine în mormânt.
Deasupra porților care dau în curtea mare, cineva a atârnat cinci bannere uriașe, toate cu Brian Jackson. Strecor o privire spre Roman și-l surprind studiind fotografiile. Gura îmi este uscată, dar mă forțez să-l întreb.
— Când ați vorbit voi doi ultima oară?
Ridică din umeri.
— Acu’ ceva vreme. Nu prea-l mai știu pe tipul ăsta.
Poate că sunt puțin paranoică, de fapt știu că sunt paranoică, și nu doar puțin, dar am senzația că se ascunde ceva în spatele vocii lui Roman. Ca și cum ar ști ceva ce nu vrea ca eu să-mi dau seama că știe.
— Chiar erai la fel de rapid ca el?
Îmi amintesc ziua în care ne-am cunoscut, când amicii lui, Lance și Travis, îi tot lăudau performanțele sportive.
Roman râde sarcastic.
— Nu. Bri a fost mereu mai rapid. 
Își întoarce privirea de la banner la mine, cu un rânjet șmecheresc pe față.
— Dar puteam să-i iau mingea destul de ușor, când nu era atent.
Un val larg de ușurare îmi scaldă stomacul. Poate ceea ce detectasem în vocea lui Roman nu era o judecată despre tatăl meu. Poate că încă n-are nicio idee. Poate că era doar invidie, poate că își amintise cât de mult i s-a schimbat viața de când a murit Maddie. Sunt pregătită să pun mai multe întrebări, dar Roman îmi face semn în direcția carnavalului.
— Deci, mergem sau nu?
Îi întind biletul luat pentru el.
— Da. Hai!
La carnaval este deja aglomerație. Copii mici trec în fugă pe lângă noi, alergându-se unii pe alții, cu mâinile lipicioase de la vata de zahăr și cu buzele albastru închis de la sucul de afine cu mult colorant. Inima mi se scufundă în stomac. Mi-e dor să mai am vârsta aia. Vârsta de dinainte să-mi dau seama cine e tatăl meu, ce a făcut și ce simte mama când se gândește la mine.
Mi-e dor să merg la carnaval doar pentru că vreau s-o fac.
Roman își pune o mână pe spatele meu. Nu prea reușesc să-l descifrez pe FrozenRobot până la capăt. Pentru cineva care e atât de rece, mi se pare tulburător de priceput în atingeri. 
— Ești ok?
— Doar niște amintiri.
Pământul e moale sub picioarele mele și tenișii mi se scufundă în noroi. Peste tot în jur miroase a popcorn și mâncare prăjită, plus praf – o combinație apetisantă.
El încuviințează și își ia mâna de pe spatele meu.
— Lui Maddie îi plăcea tare mult carnavalul.
Nu am idee ce să spun, așa că vin cu o sugestie penibilă:
— Vrei să ne dăm în roată?
— Sigur, de ce nu?
Ne așezăm la coadă. Văd câțiva colegi de la mine din clasă. Mă întreb dacă au venit să vadă spectacolul pe care-l va oferi soră-mea, împreună cu majoretele. Probabil ar trebui să merg și eu s-o văd. Deși cred că prezența mea mai degrabă ar deranja decât ar ajuta. Mereu se întâmplă așa. 
O văd pe Stacy Jenkins arătându-mă cu degetul și șoptindu-i ceva lui Nate Connors. El râde, cu râsul ăla al lui nesuferit, de cal. Uneori aud râsul ăla seara, înainte să adorm. E același râs pe care l-am auzit după ce a aruncat în mine cu pungi pline de ketchup în clasa a șaptea și același pe care l-am auzit după ce mi-a pus piedică în sala de mese în clasa a noua.
Roman se uită lung la mine.
— Cumva, ăia de colo râd de...
I-o tai repede.
— Nu e nimic nou.
Se întoarce și le aruncă o privire războinică, care doar îi face pe Stacy și Nate să râdă și mai tare. Îmi pun brațele la piept și încerc să las totul să se îndepărteze de mine. Intonez în minte Recviemul lui Mozart, mișcându-mă ușor în față și în spate pe călcâie. Nu îmi doresc ca Roman să intre într-o discuție cu colegii mei despre mine. Dacă vor începe să vorbească, cu siguranță își va da seama cine este taică-miu. Nici nu mă pot gândi la un mod mai îngrozitor în care să afle chestia asta.
Ajungem în față și un bărbat care mai are doar o parte de dinți în gură ne face semn să ne urcăm în următoarea mașină. Sărim înăuntru și începem ușor să ne ridicăm în aer.
— Chiar crezi că te va ajuta să-l întâlnești pe tatăl tău? mă întreabă Roman. 
Se uită la mine în loc să se uite în jos, pierzând tot farmecul datului în roată.
— Nu știu dacă va ajuta. Dar am nevoie să știu câteva lucruri.
Mă uit la standurile cu sucuri și la cabinele cu jocuri, care devin din ce în ce mai mici. Mă întreb dacă la fel e și când mori. Totul în mintea ta devine din ce în ce mai mic, până ce dispare. 
— Ce fel de lucruri? insistă Roman. Ai spus că întâlnirea cu el n-o să te facă să te răzgândești în legătură cu... știi tu. 
Și-a pus mâinile în poală. Mă gândesc să-i spun că ar trebui să se simtă împăcat cu decizia lui, în așa fel încât să poată folosi cuvântul „moarte”, dar o las baltă. Ultimul lucru pe care mi-l doresc e să pornesc o altă ceartă cu el.
— Uite, îi spun, și abia după ce îmi iese cuvântul îmi dau seama că tonul îmi este mai ridicat decât aș fi vrut. Taică-miu a fost o persoană oribilă, înțelegi? A făcut o chestie îngrozitoare, teribilă. Vreau doar să aflu de ce a făcut-o.
Inspir adânc, apoi șoptesc:
— Am nevoie să știu de ce a făcut-o.
— Dar de ce? Dacă oricum nu-ți va schimba hotărârea, de ce ai nevoie să știi?
Vocea îi este blândă și calmă. Nu are în ea nici un fel de presiune. Nicio judecată.
Sunt copleșită de tentația de a-l îmbrățișa pe FrozenRobot. Ador faptul că întrebarea lui nu a fost ce a făcut tatăl meu. Nu e interesat de detaliile picante. Mă uit la umerii lui lați și-mi imaginez cum ar fi să-mi apăs fața la pieptul lui. Nu îmi pot da voie să mă gândesc la asta, așa că îmi îndrept ochii spre pământ. Observ standul cu covrigi calzi, cu multe arome. Mama îmi lua mie unul cu scorțișoară, iar Georgiei unul cu brânză și ceapă. Toate trei ne plimbam dintr-un capăt în altul al festivalului, cu covrigii în mână, strălucind de bucurie.
— Hei, trezirea, zice Roman.
Îmi atinge umărul și își flutură degetele în fața mea.
— Scuze, cred că mă luase valul. Îmi place să mă uit în jos la obiecte, să le văd cum devin tot mai mici. 
— Da, e mișto.
Dar, totuși, se uită mai degrabă la mine, și nu în jur. Se pare că lui FrozenRobot nu-i place așa mult în roată. 
— Dar nu mi-ai răspuns la întrebare, zice.
De data asta, tonul vocii îi este mai grăbit, ca și cum ar fi un miner care se pregătește să intre într-un tunel nou, necunoscut. E nerăbdător să ajungă, dar speriat de ceea ce ar putea găsi acolo.
Îmi sprijin umărul de peretele metalic rece al mașinuței cu care ne dăm în roată. 
— Am nevoie să știu dacă sunt și eu ca el. Dacă a făcut ceea ce a făcut pentru că era mereu trist, așa cum sunt eu, sau dacă a făcut-o pentru că era un om rău.
— Vreau să pricep, Aysel, chiar vreau. Dar pe bune că nu pot. Dacă vei sări cu mine pe 7 aprilie, ce mai contează de ce a făcut tatăl tău ce a făcut?
Ai crede și tu că are rost, dacă ai ști ce a făcut, mă gândesc și îmi scrâșnesc dinții. Îmi mușc degetul mare.
— Bănuiesc că vreau pur și simplu să-l întâlnesc pe tipul care mi-a distrus viața.
Nu am idee cum aș putea să-l fac pe Roman să înțeleagă că am nevoie să știu dacă și tata avea limaxul negru în interior. Dacă limaxul negru în cele din urmă îi îndeamnă pe oameni să facă chestii oribile, dacă eu sunt cu adevărat o bombă cu ceas. Nu știu cum să-i explic asta, fără să-l fac să se teamă de mine.
Nu aș putea suporta gândul că Roman m-ar putea privi și el cu la fel de multă ură cu cât mă privesc toți ceilalți.
Mașina noastră se oprește când ajunge jos, și sărim ușor din ea. Roman își pune brațul pe după umerii mei și mă trage mai aproape de el:
— E în regulă, atâta timp cât nu devii un fulguleț.
— Ți-am spus, n-o să fac asta.
— Asta e Aysel pe care o știu!
Mă împinge spre mini-terenul de baschet. Îi dă femeii de acolo câteva bancnote mototolite și primește în schimbul lor o minge. Nu o recunosc pe femeie, dar probabil e mama unuia dintre colegii mei. Mă privește ca și cum ar ști prea bine cine sunt, dar nu spune nimic.
Roman ține mingea în mâini și privește atent coșul. În minte, îmi scriu ecuația pe care am învățat-o la fizică, încercând să calculez energia potențială a mingii. Îl văd dintr-o dată că lasă mingea jos și se uită la mine.
— Faci din nou chestia aia, nu?
— Ce anume?
Îmi încrucișez mâinile pe piept. Femeia de la ghișeu mă privește atentă, cu sprâncenele ridicate. Sunt convinsă că e una din mamele care au ca sigură pasiune pe lume să asiste la dramele adolescenților. Una care are orgasm când doi îndrăgostiți se ceartă. Minunat.
— Chestia aia de tocilară. Mereu te gândești la fizică, zice el.
Obrajii îmi ard.
— Cum ți-ai dat seama?
Fața i se luminează de zâmbetul lui specific, pe care i l-am învățat deja atât de bine, ăla în formă de semilună. 
— Ai făcut aceeași față pe care ai avut-o când ai fotografiat animalele la zoo. Ca și cum te gândești adânc la ceva.
Se întoarce din nou spre coș și aruncă mingea. Woosh. Trece prin plasă fără niciun efort. FrozenRobot încă le mai are cu baschetul.
Femeia de la ghișeu ridică un deget scheletic ca să ne arate că a marcat un punct. Mulțumim mult. Putem și noi să numărăm până la unu. Suntem obsedați de sinucidere, nu retardați. Dau din cap spre ea, să-i arăt că am înțeles.
Roman bate mingea, de parcă nu ar vrea să se despartă așa repede de ea.
— Îmi place, totuși. Privirea aia de om care se gândește adânc. E dulce.
Nu mă pot abține să nu râd. Cred că nimeni, de-a lungul istoriei, de-a lungul vieții mele, nu s-a referit la mine ca fiind dulce. Nici măcar atunci câne eram mică. Mereu se spunea despre mine că sunt “unică” – un eufemism pentru „nu arată ca restul oamenilor din Langston”, sau „drăgălașă” – eufemism pentru „tăcută și retrasă”. Niciodată „dulce”.
— Ce e? mă întreabă.
Aruncă din nou la coș. Mingea țopăie pe margine, dar într-un final tot cade prin plasă. Ridic două degete spre femeie și ea îmi zâmbește forțat.
— Da, se aude vocea ei înfundată de la ghișeu, cu un puternic accent sudist. A marcat două și mai are două încercări.
Roman studiază animalele de pluș care se pot câștiga ca premiu. Sunt mulți panda roz și tigri în culori fluorescente, portocalii și verzi. Văd chiar și vreo două balene albastre.
— Ce pot câștiga? întreabă el.
Femeia se bâțâie pe scaun și își îndreaptă spatele. Îmi dau seama că se bucură mult că este băgată în seamă. N-o poți învinui pentru asta. Își face datoria de gazdă și își întinde mâinile de-o parte și de alta, cuprinzând elefanții, urșii panda și tigrii de pluș. 
— Dacă marchezi toate cele patru puncte, poți alege orice dorești.
— Chiar și leul ăla uriaș? întreabă Roman, lăsându-și capul pe spate ca să se poată uita mai bine la leul uriaș care e așezat sus de tot.
Coama lui pare genul de material care face să te mănânce pielea, dacă ți-l apropii de față, dar arată impresionant în orice caz. 
— Chiar și leul. Momentan, cu două puncte înscrise, poți lua orice animal de aici, ne arată ea rândul chiar de sub tigri. Dacă faci trei, îți poți alege și din secțiunea asta. Iar la patru puncte poți lua acasă orice animal.
Femeia îmi zâmbește mie.
— Chiar și leul. Pe ăla îl vrei? mă întreabă.
Sunt luată prin surprindere.
— Eu?
— Mda. Pentru tine vrea să câștige premiul, drăguță, nu-i așa?
Scoate un cloncănit, de parcă ar fi o găină. N-am înțeles niciodată de ce femeile din Langston adoră să scoată zgomotul ăla. Bănuiesc că e vorba de afinitatea pe care o simt cu populația avicolă de prin cuibare.
— Nu cred, îi răspund și îmi strecor mâinile în buzunare.
Îmi trec greutatea de pe un picior pe altul. Roman se preface că nu i-a auzit comentariul. Se pregătește să arunce din nou. În timp ce-l studiez cu atenție pe Roman – fața lui concentrată, ochii verzi mari și nerăbdători, mușchii brațelor tensionați – mă întreb dacă și el vede ceva asemănător atunci când se uită la mine, iar eu mă gândesc la fizică. 
Sigur, încă mai are ceva dintr-un puști deprimat, mai aduce un pic a FrozenRobot. Dar mai e și altceva acolo, cam ca umbrele care se strecoară uneori pe neașteptate într-o fotografie. O parte din mine vrea să apuce acel ceva și să tragă de el, să-l scoată în prim-plan. 
Dintr-o dată, îmi dau seama exact despre ce e vorba. Este bucuria. FrozenRobot adoră baschetul. Adoră să joace. Oricât de tare se luptă să-și alunge acea bucurie, ea e tot acolo. Mă întreb dacă și bucuria are energie potențială. Sau dacă există energie potențială care dă naștere bucuriei, ca un ser al fericirii care se găsește în stomacul oamenilor și ușor se ridică la suprafață, creând senzația pe care o identificăm de obicei drept bucurie.
Dacă așa stau lucrurile, mie limaxul negru îmi înghite tot acest ser. La naiba cu asta... aproape tot serul. Să-l urmăresc pe FrozenRobot jucând baschet aproape că m-a făcut și pe mine să zâmbesc. Cuvântul cheie: aproape.
Înscrie și a treia oară, și a patra oară. De abia am putut fi atentă la aruncările la coș. Îmi place mai mult procesul prin care se pregătește pentru ele, nu aruncările propriu-zise. Momentul înscrierii în sine oricum trece prea repede, e aproape imposibil de prins.
— Deci, ce să fie? întreabă femeia.
Observ acum că are rujul de culoarea murelor întins și pe dinții din față. 
— Orice dorește domnișoara, spune Roman cu un aer glumeț, iar eu sunt prinsă pe picior greșit.
Femeia cu rujul întins pe dinți se întoarce spre mine:
— Deci, rămâne leul?
Toate cuvintele pe care le-aș fi putut spune mi-au rămas în gât. FrozenRobot n-ar trebui să câștige pentru mine animale de pluș la carnaval. Ultimul lucru pe care mi-l doresc e să am și mai multe chestii de lăsat în urma mea. Ultimul lucru de care am nevoie e să mă simt și mai confuză. Dau din cap spre femeie:
— Nu vreau nimic.
Femeia se încruntă și fața îi devine întunecată, iar Roman își lovește în glumă umărul de al meu.
— Hai, Aysel. Trebuie să alegi una din ele. Am câștigat.
— Știu, scuip eu cuvintele. Am doar o altă rugăminte.
Femeia se uită și mai urât la mine.
— Niciun animal de pluș nu e destul de bun pentru tine, prințeso?
Dau din cap din nou, mai repede, de data asta:
— Nu, nu. Sunt super. Doar că aș vrea să i-l dați pe al meu cuiva care are nevoie de el.
Femeia mă privește complet derutată, cu ochii holbați la mine, de parcă ar fi o broască.
Îmi dau toată silința să-i explic ceea ce vreau:
— De exemplu, dacă un alt copil vine să arunce la coș, dar nu nimerește deloc. Îi puteți da premiul, oricum?
O privesc cu o față rugătoare, iar ea își pune mâinile în șold.
— Dar de unde să știu cărui copil să i-l dau?
Ridic din umeri.
— Dați-l acelui copil care pare că are mai multă nevoie de el.
Își încrețește nasul, gândindu-se la cerința mea ciudată, apoi zâmbește.
— Bine, drăguță. Cum vrei tu. O să faci un copil foarte fericit.
— Leul cel uriaș va face pe cineva foarte fericit, îmi spun, și apoi îmi șoptesc mie însămi: sau, cel puțin, așa sper.
Ne îndepărtăm de mini-terenul de baschet, iar Roman îmi întinde mâna. O apuc, și el își împletește degetele cu ale mele. Nu spun nimic. Știu că nu e ceea ce pare. E un alt fel de a ne ține de mână. Cel mai probabil e felul în care ne vom ține de mână pe 7 aprilie.
Dar, deși știu bine toate astea, o căldură plăcută mi se întinde de-a lungul pielii. Sper ca și el să-și dea seama. Poate va crede că așa am eu, în mod normal, palmele transpirate.
— Ce tare a fost asta, zice el, legănându-ne mâinile în sus și-n jos.
Îl las să-mi legene mâna înlănțuită de a lui, ca și cum am fi o singură entitate.
— Școala a fost de căcat pentru tine, așa e? Toți s-au purtat aiurea?
— Crezi? zic și îmi încrețesc nasul. Nu, serios, nu mai e chiar așa rău acuma. Mai mult chestii neînsemnate. Șoapte răuvoitoare și glume retardate. În generală a fost mai nasol. Îmi scriau chestii oribile pe dulap, gen “Feriți-vă de odrasla criminalului” sau „Mergi în iad, monstrule”. 
Mărturisirea îmi iese din gură înainte să-mi dau seama ce fac. Mă holbez la moaca lui Roman, așteptând reacția lui la aflarea veștii că taică-miu este un criminal.
În lumina de afară, ochii îi sunt de un verde gălbui, ca iarba când este în lumina soarelui de vară. Nu pare nici speriat, nici supărat, și nu-mi dă drumul la mână. Mă întreb dacă ar simți cu totul altceva pentru mine dacă ar ști toate detaliile. Dacă ar ști despre Timothy Jackson, dacă ar ști despre incendiu, despre visurile pe care tatăl meu le-a curmat.
Întinde mâna liberă și-mi îndepărtează o șuviță de păr de pe frunte. 
— Nu meritai toate astea, Aysel. Nu meriți așa ceva.
Mi se pune un nod în gât.
Ba da, le merit. Și tu ai crede asta, dacă ai ști adevărul. Mă uit insistent la noroiul de pe jos. O cutie goală de popcorn stă lângă o doză lucioasă de suc. Lovesc doza goală cu vârful unuia din tenișii mei.
— Spune-mi mai multe, îmi cere Roman.
— De ce?
— Vreau să înțeleg. Îmi place să te înțeleg. Nu înțeleg prea mulți oameni, dar cred că încep să mă descurc cu tine.
Gaura neagră care este în locul inimii mele se oprește pentru o secundă, aspirând tot aerul din plămâni. Genunchii încep să-mi tremure și îmi sprijin umărul de al lui, pentru că am senzația că o să mă prăbușesc. Sunt pe cale să mă revolt împotriva cerinței lui, dar el îmi strânge mâna din nou, așa că cedez. Îi povestesc despre cum ajunsesem să mă împrietenesc foarte bine cu omul de serviciu din școala generală, domnul Leon, pentru că întotdeauna trebuia să-mi șteargă dulapul, să înlăture scrisul colegilor, și niciodată n-o să pot uita imaginea lui, cu un burete în mână, plin de detergent, spunându-mi să ignor răutățile copiilor. Că habar nu au ce fac și ce spun. Că întotdeauna cei unici sunt hărțuiți și puși la colț. Știu că domnul Leon voia să mă ajute, dar lucrurile pe care mi le spunea nu mă ajutau prea mult. Era la fel ca profesorii care ne învățau cântecelul ăla stupid: “Bețele și pietrele îmi pot rupe oasele, dar cuvintele nu mă vor răni niciodată”. Însă chestia e că și cuvintele pot răni. Pot răni mult mai rău decât o fac bețele și pietrele.
Totuși, mă bucuram mult că există domnul Leon. Era singurul meu prieten. La naiba, era singurul om din viața mea care se putea uita la mine fără să chicotească sau să se strâmbe de dezgust. Între noi fie vorba, preferam chicotitul. Privitul cu dezgust era cel mai rău. Mai ales când venea din partea maică-mii.
Ochii lui lucesc și se măresc pe măsură ce spun povestea. Am reușit să-l captivez. Lui FrozenRobot îi place să audă despre trauma mea. Îmi mestec interiorul obrazului și mă opresc din vorbit. Nu știam nici măcar că pot spune atâtea cuvinte, într-o ordine consecutivă. Trebuie însă să mă opresc de a-i dezvălui toate secretele mele lui FrozenRobot. Da, da. Știu că e persoana alături de care voi muri, dar totuși și secretele au valoarea și frumusețea lor. Trebuie să țin minte asta.
— Ce s-a întâmplat cu domnul Leon? mă întreabă Roman. 
E ca și cum nici nu se obosește să-mi arate empatie. Poate vrea să-și ia revanșa pentru când m-am purtat ca o nesimțită, atunci când el mi-a spus propria lui poveste.
— A făcut un infarct și a murit.
Roman râde și dă ușor din cap.
— Sigur că da. Viața nu e făcută pentru noi, așa-i, Aysel?
Se oprește din mers și mă trage de mână, în așa fel încât să fiu cu fața la el. Ajung cu bărbia la pieptul lui. Mă ține în continuare de mână, iar pe cealaltă o pune pe ceafa mea. Palma lui e caldă și umedă. Poate că și el este confuz și agitat, la fel ca mine.
— Mi-aș fi dorit ca lucrurile să nu fi fost așa pentru tine, îmi spune.
— Și eu, șoptesc.
Mă privește atent.
— Nu, pe bune, chiar mi-aș fi dorit ca lucrurile să fi fost altfel.
— Știu, îi răspund, de data asta ușor mai rigid.
— Într-un alt univers, probabil că am fi fericiți.
O gașcă de copii de generală aleargă pe lângă noi, și scot ahh-uri și ohh-uri, imaginându-și că ne pregătim să ne sărutăm. Obrajii lui Roman se înroșesc, dar tot nu-mi dă drumul la mână. Simt că și eu încep să roșesc.
— Ăștia mici. Sunt niște pușlamale, zice.
Încuviințez, dar nu observă.
— Știi, ai dreptate, îi zic.
—Cu ce?
— Că într-un alt univers, probabil că am fi fericiți. 
— Tu ești tocilara aia obsedată de fizică. Deci, spune-mi, cred că există și un alt univers?
Ridic din umeri și îmi desprind mâna din a lui.
— Nu mă ajută să mă gândesc la asta.
— Păi, de ce?
— Mă amețește.
— Și tot rahatul ăla al tău cu energia potențială nu te amețește?
Îmi simt obrajii îmbujorându-se din nou. 
— Nu știu.
Încerc să găsesc ceva inteligent de spus. Ceva care să-l facă să priceapă de ce teoria mea despre energia potențială e mai mult științifică și mai puțin fantezie. Dar, înainte să găsesc ceva, el spune:
— Știi ce mă amețește și mă derutează pe mine?
Îmi ațintesc ochii asupra lui și-l aștept să continue.
— Să te văd atât de fericită când vorbești despre știință. Mă face și pe mine fericit și asta e derutant.
Simt un nod formându-mi-se în gât și știu că ar trebui să zic ceva despre ce am simțit când el arunca la coș, dar nu o fac. Mă gândesc la limaxul meu negru, plutind prin stomacul meu, înghițindu-mi toată energia potențială doar pentru că îi e poftă. Îmi apăs o mână pe burtă și îmi bag unghiile în materialul tricoului. Niciodată nu am mai fost atât de tentată să-mi smulg limaxul cu degetele goale, să-l scot afară din mine și să-l arunc în noroi.
Degetele lui Roman le ating pe ale mele și mă opresc din zgâriat tricoul.
— Dar cel mai derutant este că să fiu fericit fiindcă ești tu fericită nu schimbă nimic. 
Își coboară vocea, ca numai eu să-l pot auzi.
— Tot mai vreau să mor pe 7 aprilie. Și tot mai am nevoie s-o faci și tu cu mine.
Mă uit în ochii lui.
— N-o să te las baltă.
Îmi strânge mâna atât de tare, încât nu o mai pot simți.
Mi-aș dori ca cineva să facă asta și cu inima mea.


Iar ca să încheiem frumos, după un aşa fragment, vă las şi un trailer al cărţii, în limba engleză, făcut de nişte cititori: