sâmbătă, 1 iunie 2013

Chitaristul de Luis Landero


Emilio este un adolescent care dimineaţa munceşte în atelierul unui mecanic, iar după-amiaza merge la şcoală, încercând să-şi găsească drumul printr-un ,,labirint de promisiuni”. Când vărul lui, Raimundo, se întoarce de la Paris şi îi povesteşte despre marile succese pe care le-a avut cântând flamenco la chitară, Emilio se lasă purtat de visul acestei vieţi boeme şi se hotărăşte să devină chitarist. În curând, soţia şefului lui – o adevărată femme fatale – îi cere să-i dea lecţii particulare de chitară, şi astfel Emilio îşi descoperă pasiunea pentru muzică, pentru artă, pentru femeile frumoase, dar şi pentru pericol.



Parere: Recunosc ca m-asteptam la o lectura usoara, cu mult romantism si vorbe dulci, cu promisiuni si cu final fericit. Cred ca m-am gandit la asta de cand am vazut pentru prima data coperta si apoi dupa ce-am citit descrierea, insa cand m-am apucat de ea, si mai ales pe parcursul lecturii am descoperit ca ma cam inselam. Sincer mie nu mi s-a parut o lectura usoara... adica da, se citeste repede, e o carte de aproape trei sute de pagini, insa cred ca sentimentele ce reies din pagini mi-au lasat un gust nu prea dulce. 

Cartea vorbeste despre dorinte, sperante, o bucurie ce sta ascunsa in coltul sufletului si asteapta momentul potrivit sa iasa la suprafata, insa  cu cat momentul ala se apropie mai mult si ea fierbe dintr-o data se intampla ceva si e azvarlita iar la colt. As zice ca atat Emilio cat si Raimundo dar si domnul R. au asteptari mari de la viitor si viata parca le face in ciuda. Cu cat totul parea sa fie mai promitator, viitorul sa li se deschida in fata, cu atat isi faceau aparitia tristetea, regretul, minciuna, inselaciunea si erau loviti in plin. N-o sa dau detalii pentru ca nu sunt multe de zis, dar daca o veti citi sa aveti ce afla. Nu mi s-ar parea corect sa va povestesc eu.

Insa nu ma pot abtine sa nu zic ca nu m-asteptam ca Adriana sa fie asa de... de... falsa. Si cred ca imi veti da dreptate sau nu atunci cand veti citi cartea. Ceea ce ea si don Osorio au planuit si au si pus in aplicare mi s-a parut... stau si ma intreb de cand am terminat cartea daca ea reprezinta doar o poveste sau nu e si o zugravire a vietii care ne arata ca uneori dorintele si sperantele noastre, oricat ne-am dori noi, nu vor ramane decat in faza de planificare si ca, poate, cel mai bine e sa stai singur. 

In concluzie v-as recomanda cartea, nu neaparat pentru poveste, cat pentru ce reiese din ea, pentru limbajul care pe mine m-a facut sa o citesc in cateva ore, pentru ca autorul a reusit sa creeze niste imagini placute, colorate, care chiar daca uneori arata tristetea tot nu-si pierd din culoare si vitalitate. Cred ca aceasta carte pe langa latura trista si melancolica ne arata cat de frumos e sa visezi, sa speri si ca, poate, asta uneori e mai placut decat realizarea in sine. 

4/5

1 comentarii:

Antoaneta Moga spunea...

Tocmai am terminat de citit cartea si pot sa spun ca finalul este de apreciat pentru realism. asa este in viata, unele vise nu se implinesc, dar se implinesc altele. asa a fost si cu Emilio, a visat sa ajunga chitarist, dar adevarata sa vocatie era scrisul. un chitarist care ajunge scriitor, frumoasa ideea cartii! si asta gratie dlui Rodo care discuta despre el despre perspectivele privirii asupra lucrurilor din jur. asta mi s-a parut cea mai frumoasa parte, cea despre munca scriitorului, un pic de estetica literara pe intelesul tuturor :)