marți, 19 martie 2024

RECENZIE - Istoria secretă de Donna Tartt

 

Descriere:

Sub influența charismaticului lor profesor de limbi clasice, un grup de tineri inadaptați, inteligenți și excentrici de la un colegiu de elită din New England descoperă un mod de a gândi și de a trăi cum nu se poate mai diferit de existența banală a contemporanilor lor.

 Dar când depășesc granițele moralității, viața lor se schimbă profund și pentru totdeauna, și descoperă cât de greu poate fi să trăiești cu adevărat și cât de ușor este să ucizi.

RECENZIE:

Cred că de când mă știu am auzit de cartea asta și știam și că e extrem de lăudată și bine văzută. Și am avut-o și eu pe TBR ani buni, gândindu-mă că o voi citi cândva, dar neștiind neapărat când. Până când mi-am zis "dacă n-o citesc acum, poate n-ajung niciodată la ea." 

Plus că mă intriga. Mai mult pentru partea de mister și pentru faptul că atâtea cărți sunt comparate cu ea și nu pentru că aș fi eu fan literary fiction sau clasici moderni. Și nu zic că nu-mi plac, dar nu-s genuri ce-mi vin prima dată în minte când zic să îmi aleg ceva de citit.

Sinceră să fiu, pentru mine, "Istoria secretă" a fost mult prea lungă și mi s-a părut doar ok. Nu cred că trebuia să aibă 500 sau 700 de pagini, câte are în funcție de format, și cred că unele părți din carte au fost prea stufoase și fără niciun motiv. Da, sunt părți ce mi-au plăcut din ea, m-au ținut în suspans, mi-a plăcut stilul autoarei și ce descrieri reușea să facă locurilor, cât să pară atât de vii și atmosferice. Pe alocuri chiar și personajele mi s-au părut interesante și complexe și chiar am prins drag de ele, un pic. 

Însă au fost atâtea alte părți ce m-au plictisit, cum ar fi monologuri lungi și idei ce se tot repetă, capitole și părți care mie nu mi s-au părut necesare sau n-ar fi trebuit să fie pagini ori capitole întregi, întinzându-se parcă la nesfârșit. Iar în afară de acele momente când există suspans și se întâmplă lucruri și nu știam cum să citesc mai repede, în mare nu se întâmplă nimic. 

Și aici o să fac o distincție. Sunt episoade când "nu se întâmplă nimic", dar personajele discuta sau călătoresc, trăiesc și au conflicte interioare sau exterioare. Acțiunea cumva e tot acolo și ai sentimentul ăla de progres, chit că e doar relaxare sau mai ticăie ceasul până la următoarea clipă tensionată și moment exploziv. Dar au fost și altele care efectiv m-au plictisit și mă întrebăm ce citesc și de ce? De ce sunt la treia sau a șaptea pagină din situația aia și nu se mai termină odată. 

Da, știu mulți ce iubesc cartea asta și zic că e extraordinară și cea mai cea carte din totdeauna. Eu nu-i contrazic, dar spun că nu m-a impresionat, înțeleg de ce-ar fi așa apreciată și menționată peste tot, dar pentru mine a avut mai multe defecte decât calități. Aș fi vrut să fie mai scurtă și să n-o mai lălăie atât. Aș fi vrut ca personajele să pară bine scrise și inteligente toată cartea și nu doar când erau de folos firului narativ sau autorului. Și aș fi vrut ca stilul autoarei să fie pe gustul meu, dar nu a fost și m-am mulțumit cu ce am primit. Deși, încă tind să cred c-am avut o problemă cu povestea și nu cu Tartt. Deoarece altfel nu m-aș fi bucurat de carte în niciun fel. 

Chiar mă enervează că sunt atâtea părți din "Istoria secretă" care mi-au plăcut și paragrafe pe care le-aș fi subliniat, iar apoi sunt restul care mi-au dat impresia că citesc altă carte, mult mai slabă, și ambele au fost amestecate și băgate într-un singur volum. Dar asta e. 

N-o să te descurajez din a o citi, ci chiar aș vrea să-i dai o șansă, dacă ai răbdare și timp și s-o citești. Se vezi singur cum ți se pare. Deși ți-aș spune și că mie mi-a fost greu în primele pagini și capitole cu ea și aproape că am abandonat-o. Pentru că abia cunoșteam personajul și nu mă atrăgea, iar scriitura mi se părea rece, plată și foarte încărcată, încât abia treceam prin paragrafe. Însă apoi își revine și mi s-a părut mai ușor de citit. Ca și cum a trebuit să să strecor printr-o ușă aproape închisă și după chinul ăla, am ajuns dincolo și-am putut să mă mișc în voie. 

Dar asta e părerea mea, pur subiectivă și poate tu n-o să crezi asta. Așa cum o să-ți placă poate și cartea, iar nemulțumirile mele nu vor avea sens. 

N-o să vorbesc despre mister, despre partea cu crimele și cine ce face, ca să te las să descoperi tu ce se întâmplă. Însă a fost bună, în contextul cărții ăsteia. Și nu pot să zic că vai, m-a rupt suspansul sau ce mai dezvăluiri și întorsături de situație, căci nu. "Istoria secretă" e scrisă altfel și nu stai până la final să afli cine-i vinovatul sau cum a comis-o. Ci e vorba mai mult de găsirea pieselor de puzzle și punerea lor în ordine și dobândirea înțelegerii, ca să știi la ce te uiți și cum să-l privești.

Nu regret c-am citit-o, dar o parte din mine e dezamăgită și voia mai mult. Căci da, aș fi vrut să pot spune c-am citit-o și că e o nouă preferată de-a mea. Însă așa a fost doar ok și atât. E prima dată când mi-au plăcut bucăți dintr-o carte așa tare și m-au plictisit de moarte altele.

duminică, 17 martie 2024

RECENZIE - Viața mea în librăria Morisaki de Satoshi Yagisawa

Descriere:

Jimbōchō, Tōkyō. Cartierul librăriilor și al anticariatelor, un veritabil paradis pentru cititorii pasionaţi. Un colț de lume liniștit și atemporal, aflat la numai câțiva pași de metrou și de marile clădiri moderne ale capitalei. Şiruri întregi de vitrine pline de cărți, noi sau la mâna a doua. Nu toată lumea cunoaște cartierul, oamenii fiind atrași mai cu seamă de Ginza sau de miile de lumini din Shibuya.

Deși locuiește de ani buni în Tōkyō, Tatako – o fată de douăzeci și cinci de ani, cu o viață destul de monotonă – nu a frecventat niciodată acea parte a orașului. Totuși, aici este situată librăria Morisaki, care se află în familia ei de trei generații. O prăvălioară cu cărți, într-o clădire veche din lemn, cu o cameră la etaj, folosită ca depozit. Este regatul lui Satoru, unchiul excentric al lui Tatako. Entuziast și cam zăpăcit, el își dedică viața cărților și librăriei Morisaki, mai cu seamă după ce soția lui l-a părăsit. Spre deosebire de unchiul ei, Tatako s-a lăsat pradă depresiei și nu a mai ieșit din casă de când iubitul ei i-a spus că vrea să se însoare cu o altă femeie. Satoru este cel care îi aruncă un colac de salvare, propunându-i să se mute la primul etaj al librăriei. Tatako, o tânără câtuși de puțin interesată de lectură, se trezește brusc trăind printre munți de cărți gata oricând să se prăbușească și printre clienți enervanți, care o iau tot timpul la întrebări și îi citează scriitori necunoscuți.

Printre discuțiile din ce în ce mai pătimașe despre literatura japoneză modernă, întâlnirea întâmplătoare, într-o cafenea, cu un necunoscut timid și secretele poveștii de dragoste a lui Satoru, Tatako va descoperi treptat un mod de a comunica și de a relaționa care pleacă de la cărți și ajunge la inimă și un stil de viață mai intim și mai autentic, fără teama de a spune ce gândești și de a lăsa în urmă trecutul.

RECENZIE:

Pentru mine, "Viața mea în librăria Morisaki" a fost o carte mică și drăguță pe care am devorat-o într-o zi în care am vrut ceva ușor și lejer. Și aici mă refer la gen și la numărul de pagini. Căci și aceasta abordează teme care nu sunt chiar așa de ușoare și, nu de puține ori nu m-a lăsat pe gânduri. Sau încearcă să te emoționeze ori să-ți amintească de oameni pe care i-ai întâlnit și se aflau în papucii unuia din personaje; sau chiar tu te-ai putea pune în locul unuia într-un anumit moment al vieții tale. Așa cum am făcut și eu. 

Pot să spun că mi-a plăcut și că, din punctul meu de vedere, e mai mult o carte despre oameni și apoi despre cărți și librării. Da, și ele sunt acolo, însă nu sunt punctul central. Accentul este pus pe Tatako și pe unchiul ei, pe oamenii pe care-i cunosc, iar cărțile și librăria sunt acolo să le ofere un mod de a evada, un loc în care să se ascundă de probleme și să uite, să încerce să se vindece și să se (re)găsească. Adică e o poveste destul de încărcată și care n-a fost așa de simpatică și lejeră pe cât speram eu să fie. Nu-mi pare rău, dar mă gândesc și că cineva vrând fix asta - lejer, amuzant, relaxant - să dea peste ea și să n-aibă cea mai plăcută experiență.

"Viața mea în librăria Morisaki" a fost ok și pentru câteva ore chiar am fost transportată acolo, plimbându-mă pe străduțe, umblând printre cărți, și stand la masă cu personajele și luând parte la conversații, văzând cum se schimbă, cum evoluează sau cum viața le așează pe toate, cât ei stau și-și trag sufletul sau se gândesc ce vor cu adevărat și încotro să o apuce. 

Nu cred că-i o carte ce trebuie citită neapărat, dar dacă o ai sau ai ocazia să pui mâna pe ea, fie c-o citești în format fizic sau audio, atunci dă-i o șansă. Regrete nu cred că vei avea. 

RECENZIE - Anna O de Matthew Blake


Descriere:

Anna Ogilvy, o tânără scriitoare promițătoare, comite o crimă dublă în somn, după care rămâne adormită. 

Suferă de o tulburare psihosomatică rară, cunoscută drept „sindromul resemnării“, și singura ei speranță e Benedict Prince, un psiholog criminalist care ar putea rezolva cazul și ar putea-o trezi ca să fie judecată.

RECENZIE:

Știu că-i deja ceva vâlvă în jurul acestei cărți și că unii o și compară cu "Pacienta tăcută". Iar dacă ar fi să mă leg de asta, cred că "Anna O" mi-a plăcut un pic mai mult. Dar nu m-a dat complet pe spate și au fost câteva lucruri ce m-au deranjat.

În primul rând, pentru mine, cartea asta a fost prea lungă. Atât ca număr de pagini, cele 528, dar și pentru că s-a simțit lungă, când am citit-o și nu de puține ori mi s-a părut că se învârte în cerc, se mișcă încet și mă făcea să nu mai am răbdare. Da, am înțeles că la început e lentă, poate intenționat, până cunoști pe toată lumea, până intri în atmosferă și durează ceva până crește suspansul, până se așează piesele de domino și încep să cadă. Și nu m-ar fi iritat așa tare, dacă scriitura m-ar fi prins. 

Doar că apoi, ce să vezi, și pe la jumătatea cărții, dar și spre final m-am lovit de aceeași problemă. Pagini întregi de gânduri, lentoare, momente de-un calm uscat, băgate între bucăți de acțiune și clipe în care îți simțeai inima în gât. Ceea ce e bine să ai într-o carte, mai ales un thriller. Însă aici nu s-au potrivit, așa cum au fost scrise, și nu mi s-a părut echilibrată povestea deloc. Nu mi-a dat impresia de-un întreg, străbătut de-un curent care să mă plimbe ușor de la prima pagină și până la ultima. Ci au fost mai mult ca niște platforme legate între ele cu ață și eu sărind de la una la alta, împinsă de dorința de a știi, de a vrea să rezolv misterul înaintea personajelor și a de a găsi vinovatul.

Dar în ciuda acestor minusuri, mi-au plăcut mult personajele, combinația de trecut, prezent și alte elemente (ca să nu dau spoilers), toate intorsaturile de situație și dezvăluirile. Și chiar și finalul. Final pe care nu l-am ghicit și n-am reușit nici să aflu cine era vinovatul. Am fost extrem de aproape, dar apoi am ales persoana greșită. Fapt care sincer m-a bucurat foarte tare. Uitându-mă în urmă acum pot să văd cum și de ce, dar atunci am fost oarbă și prea prinsă în firele și bănuielile mele. 

Aș spune că dacă vrei acțiune, suspans, multe întorsături de situație și o carte ce se joacă un pic cu mintea ta, atunci citește-o. Însă, trebuie să ai și multă răbdare! Recunosc că-n primele capitole mă întrebam de ce nu mai bine citesc altceva, căci nimic nu-mi ținea ochii pe pagină, dar apoi începe să se schimbe. Deci să știi dinainte că e una din poveștile alea care au nevoie să crească și nici nu se grăbesc. 

Posibil să nu-ți pară chiar așa lentă, dacă îți place stilul autorului și indiferent cât te-ar interesa nu te vei simți deconectat mare parte din timp, cum m-am simțit eu. Pentru mine, scriitura e cel mai mare minus la cartea asta și știu că e subiectiv. D-asta și sper ca tu și alții să aveți o experiență diferită. 

Din punct de vedere al misterului, al execuției dezvăluirilor și felul în care autorul s-a jucat cu perspectivele și cu indiciile, făcându-mă să mă simt pe drumul cel bun și totuși să o iau pe lângă, mie mi s-a părut o carte bună. Și aproape credibilă, deși am reținerile mele să zic asta, căci sunt încă lucruri asupra cărora aș fi vrut aruncată mai multă atenție. Dar, una peste alta, sunt mulțumită.

E "Anna O" cel mai bun thriller pe care l-am citit anul asta? Sau vreodată? Aș spune că nu. Dar e unul destul de bun, pe care l-aș recomanda și care cred că, indiferent că-ți place sau nu, va fi subiect de discuție atât cu cititorii înrăiți (iubitori de thriller și nu numai), dar și cu oamenii ce citesc rar, dar vor dori să știe care-i faza cu cartea asta. Iar eu, cu siguranță, o să-mi țin ochii pe acest autor și sigur mai citesc de la el.

joi, 7 martie 2024

RECENZIE - Cartea accidentelor de Chuck Wendig

 
Descriere:

Când tatăl său moare, Nate primește drept moștenire de la el un ultim dar: casa care a fost căminul copilăriei sale. Nate hotărăște să se mute acolo împreună cu soția sa, Maddie, și cu fiul lor, Oliver, căutând o evadare din tumultul orașului.

Dar în scurt timp, lucruri tot mai stranii încep să se petreacă, atât noaptea, cât și, mai cu seamă, pe timpul zilei.

Pentru că Nate a fost abuzat în copilărie de tatăl său, lucru pe care nu l-a mărturisit niciodată familiei sale. Pentru că atunci când Maddie era mică, a văzut ceva ce nu ar fi trebuit să vadă. Pentru că o făptură sinistră, înfometată bântuie prin tunelurile, munții și minele de cărbune ale micii localități rurale din Pennsylvania...

Iar acum, întâmplările petrecute cu ani în urmă se repetă, numai că, de data aceasta, Oliver va fi cel prins în vâltoarea lor. Când îl cunoaște pe Jake, un băiat cam ciudat, cu propriile-i secrete și o predilecție pentru magia neagră, Oliver nu-și închipuie nici o clipă că tot ceea ce va urma va arunca întreaga familie în miezul unei cumplite bătălii între bine și rău.

RECENZIE:

Am auzit și oameni ce-au zis că le-a plăcut foarte mult, dar și alții care-au fost dezamăgiți, așa că n-am avut așteptări. Recunosc că mie prima dată mi-a atras atenția coperta, iar apoi titlul și dacă n-ar fi fost ele, și mă luăm doar după descriere, atunci n-aș fi citit-o. Căci n-are ceva care să mă intrige și nu-i ceva ce n-am mai auzit. Și nici faptul că are 640 n-o făcea mai bună în ochii mei.  

"Cartea accidentelor" am citit-o în cam două zile, cu multe pauze, oscilând între "îmi place și chiar mă face curioasă" și "devine repetitivă sau mă plictisesc eu? personajele astea au fost toate așa asemănătoare și slab scrise? deși o citesc de ieri am impresia că citesc la ea de-o săptămână și nu se mai termină!" și tot așa. Și da, mi s-a părut ok cel mult spus, nu m-a speriat, nu m-a îngrozit și scenele ce-ar fi trebuie să fie grețoase, mie mi s-au părut doar nimic special și unele chiar aș zice c-au dat în ridicol și că autorul se chinuia prea tare să demonstreze ceva. Însă țînând cont că extrem de rar poveștile horror, fie cărți sau filme, au efect asupra mea, aș zice să-ncerci chiar tu și să te convingi. 

Cum spuneam, mie "Cartea accidentelor" mi s-a părut extrem de lungă și aici nu mă refer neapărat la numărul fizic de pagini, ci povestea în sine, părea nesfârșită și la un moment dat părea doar că se învârte în cerc, și-n loc să ofere sentimentul de progres, pe mine mă făcea să simt că mă învârt într-o cutie și nu ajung nicăieri. Adică da, îți oferă răspunsuri și are întorsături de situație și dezvăluiri și clipe când ar trebui să simți odată cu personajele și să-ți pese... și poate așa o fi fost pentru alți cititori. Însă la mine n-a prea mers și mai ales în a doua jumătate am cam încetat să empatizez în vreun fel. Fie pentru că mi-ajunsese, fie că mă detașasem de personaje datorită acțiunilor lor sau al felului în care-s scrise, ori pentru că povestea a luat-o într-o direcție ce mie nu mi s-a părut bună, nu mi s-a părut realistă (și da știu e ciudat să vorbesc de realism când e vorba de-o carte horror și care are a face cu tot felul de lucruri) și singurul meu gând era că vreau s-ajung odată la final. 

N-o să zic că n-o recomand, căci sinceră să fiu poate n-a fost cartea potrivită pentru mine și ție o să-ți placă. Da, se citește repede, e oarecum atmosferică, elementele de horror și mister te țin în priză, în funcție de cum ești poate te și sperie un pic sau nu. Personajele nu mi s-au părut cine știe ce și uneori limbajul autorului chiar nu mi-a plăcut, dar asta are mai mult a face cu stilul lui și nu doar cu această carte. N-o să zic că regret c-am citit-o, dar nici n-o să fie ceva de care o să-mi tot amintesc. 

Așa că dacă te intrigă în vreun fel, citește-o! Și sincer sper să-ți placă mai mult.


luni, 26 februarie 2024

RECENZIE - Prietena mea de suflet de Sarah Pinborough


Descriere:

Lisa trăiește pentru fiica ei Ava, pentru slujba și pentru cea mai bună prietenă a sa, Marilyn.

Un client chipeș se arată interesat de ea, iar Lisa începe să viseze la o viață alături de el. Poate acum e pregătită. Poate ar trebui să aibă din nou încredere în cineva. Poate a venit vremea să lase în urmă secretul îngrozitor din trecut.

Atunci când fiica ei salvează un băiețel de la înec și imaginile apar la toate emisiunile de știri, unde le poate vedea oricine, lumea Lisei se prăbușește.

Pe neașteptate, tot ce a realizat e în pericol, iar Lisa se vede nevoită să-și înfrunte trecutul pentru a salva ceea ce iubește, fără să știe în cine poate avea încredere.

Dar cineva trage sforile. Și acel cineva a hotărât că atât Lisa, cât și Ava trebuie să sufere.

Pentru că, în urmă cu mult timp, Lisa și-a încălcat o promisiune. Iar unele promisiuni nu trebuie încălcate…

RECENZIE: 

Pentru mine asta e a treia carte pe care-o citesc de la autoare și dacă stau bine să mă gândesc, cred că mi-a plăcut cel mai puțin. Și prin plăcut mă refer strict la faptul că m-am pierdut în poveste și că am putut urmări ce se întâmplă, am putut să rețin mulțimea de nume și personaje, nu s-au amestecat în capul meu, firul narativ a fost bine scris și a avut sens, și n-am avut impresia că începe să devină oarecum ridicol. Ce vreau să zic prin ridicol. 

Dacă ai mai citit sau nu de la Sarah Pinborough, atunci știi că deși ideile ei par simple, are un fel specific de a se juca cu ele și nu de cele mai multe ori merge în niște direcții cu dezvăluirile și intorsaturile de situație, de te face să te gândești de două ori. Pe mine mă duc cu gândul aproape mereu la filmele sau show-urile alea care-ți aruncă câte-un twist de-ți face ochii cât farfuriile, căci n-aveai cum să te-aștepți la așa ceva, darămite să ghicești. Și da știu, mulți vor spune "a da? eu am ghicit aia și aia!" și eu aș spune foarte bine. Poate-i vina mea că de obicei prefer poveștile mai realiste... și nu zic că ale ei nu sunt, însă când într-o carte se întâmplă asta iar și iar și e un fel de crescendo, încep să mă întreb dacă eu-s aici pentru poveste sau mă uit la întrecerea întorsăturilor de situație. 

Așa că da, "Prietena mea de suflet" e plină de dezvăluiri și momente care o să te facă să te întrebi ce se întâmplă, ce mai urmează, nu-i o poveste deloc ușoară și aduce în discuție destule subiecte delicate. N-o să dau spoilers, însă nu mi s-a părut o carte lejeră. Da, se citește repede și o dai gata în câteva ore, însă ținând cont de ce se tot dezgroapă, mie mi s-a părut o carte încărcată și care ajunge să te obosească sau să te afecteze, în funcție de cât de tare te ating astfel de subiecte, oricare din ele. 

Și aș zice da, felul și perspectiva din care-i scrisă fac ca totul să fie și mai rău... n-au fost momente în care să zic că mă bucur că autoarea reușește să mă facă să simt și că reușesc să simt ce simt și personajele. Însă da, e o poveste, thriller sau nu, care-ți deschide ochii față de niște bucăți de realitate ce sunt parte din viața personajelor și-a unor oameni în general sau chiar întreaga lor viață. Și de cele mai multe ori n-au de ales și nicio scăpare.

Una peste alta, "Prietena mea de suflet" a fost doar ok pentru mine. Da, a fost plină de acțiune, suspans și dezvăluiri, deși spusă din mai multe perspective mie aproape toate mi s-au părut la fel, personajele mi s-au părut prea multe, greu de diferențiat și unele doar de umplutură. Și sincer să fiu nu mi s-a părut echilibrată cartea; adică au fost capitole în care nu se întâmplă mai nimic, iar apoi acțiune și twist după twist, încât nici nu apucai să-ți revii și să cugeți un pic, că venea următorul. Însă asta, ca și toate celelalte lucruri, e extrem de subiectivă, deci e posibil să nu te deranjeze sau chiar să n-o observi.

Dacă ai mai citit de la autoare eu zic s-o încerci și pe asta și vezi cum ți se pare, iar dacă n-ai mai citit de la ea, sinceră să fiu, nu cred că ar fi prima pe care-aș zice să o iei de la ea. 

sâmbătă, 24 februarie 2024

RECENZIE - iLove de Naomi Gibson

 

Descriere:

Lydia lucrează de mulți ani la crearea unei Inteligențe Artificiale, Henry — încă dinainte de accidentul în care a murit frățiorul său și care-i bântuie coșmarurile; încă dinainte să plece tatăl ei, lăsându-le pe ea și pe mama sa chinuitor de singure; încă dinainte ca prietena ei cea mai bună să-i devină cel mai înverșunat dușman.

Acum, Henry e puternic, inteligent, iubitor și înspăimântător de eficient: Lydia și-a construit singură iubitul perfect, într-un hard-disk plin de linii de cod.

Dar ce este Henry cu adevărat? Și cât de departe e dispus să meargă ca să fie tot ce-și dorește Lydia?

RECENZIE:

Am avut ochii pe cartea asta de ceva vreme și tot ezitam s-o citesc. Nu neapărat că nu voiam s-o citesc, dar ideea și descrierea mă intrigau rău de tot și o parte din mine se gândea și știa că ce-mi imaginez eu o să fie poate mult mai complex, n-o să se potrivească cu povestea. Și-am avut dreptate pe jumătate, căci da am citit-o.

"iLove" pentru mine a fost doar ok și mi s-a părut că autoarea a dus povestea într-o direcție ce pe mine nu m-a încântat doar pentru că oferea mai multă dramă și teoretic ar fi trebuit să arate de ce-s Lydia și Henry în stare. Și da au demonstrat, însă cu fiecare capitol și hotărâre de a continua pe drumul ăsta, mi s-a părut că povestea s-a îndepărtat tot mai mult de adevăr și n-a mai fost credibilă.

Și da știu, cum pot să vorbesc de a părea realist când e vorba de-o carte SF, cu inteligență artificială și toate astea. Dar da, se poate. Dacă e SF nu înseamnă că trebuie să fie ridicolă și că orice se întâmplă poate fi acceptabil. Sau pentru mine multe n-au fost. Iar dacă tu o citești și n-o să te deranjeze sau nu ești deloc de acord cu mine, asta e ok. E normal și în regulă să avem păreri diferite.  

Regret c-am citit-o? Nu. Pentru că măcar acum am tăiat-o de pe listă și de fiecare dată când o văd în librărie n-o să mă mai uit cu jind la ea și să mă gândesc cum ar fi sau ce-ar fi dacă aș lua-o. Dar în niciun caz nu pot să zic că mi-a plăcut, c-am înțeles complet vreunul din personaje sau că nu mi s-au părut imature și acționând fără să se gândească la consecințe, ori doar când e prea târziu. (Și da, nu mă refer doar la personajele principale) Și și-atunci pentru pentru că sunt încolțiți. Însă o recomand? Aș tinde să zic nu, dar până la urmă dacă te intrigă de ce să nu-i dai o șansă și să-ți faci propria părere legat de ea. Plus că, dacă întreaga carte nu mi-a plăcut și-am avut destule probleme cu ea, n-o să neg că n-au fost bucăți din ea ce-au fost pe gustul meu și-aș fi vrut mai mult din alea și nimic din celelalte.

joi, 22 februarie 2024

RECENZIE - Îndoiala de Ashley Audrain

 

Descriere:

Blythe Connor este hotărâtă să fie o mamă bună și iubitoare pentru fiica ei, Violet, o mamă așa cum ea nu a avut niciodată. Dar încă din primele luni, haotice și istovitoare, după ce o aduce pe lume, Blythe nu reușește să găsească acea legătură specială pe care visase să o aibă cu fiica ei. Cu timpul, ajunge să fie tot mai convinsă că e ceva în neregulă cu Violet. Sau să fie totul doar în mintea lui Blythe? Soțul ei, Fox, îi spune că exagerează. Și cu cât Fox îi respinge mai mult temerile, cu atât Blythe are îndoieli mai mari cu privire la luciditatea ei.

Ani mai târziu, când devine mamă pentru a doua oară, Blythe cunoaște în sfârșit, alături de băiețelul ei, Sam, legătura profundă, unică dintre o mamă și copilul ei. Până și Violet pare să-l iubească pe frățiorul ei. Dar când viața, așa cum au știut-o până atunci, se schimbă iremediabil de la o clipă la alta, criza devastatoare o silește pe Blythe să înfrunte adevărul...

RECENZIE:

Am citit în sfârșit "Îndoiala" și acum îmi pare rău c-am așteptat așa mult să ajung la ea. Știam eu că sună bine și speram să-mi placă și să mă prindă, dar pot să zic că mi-a întrecut așteptările: fie că-i vorba de personaje, acțiune, suspans, sfârșit sau de cum a îmbinat autoarea povestea și deși totul pare fragmentat și separat la început, o să vezi că de fapt sunt atâtea legături și momente ce se repetă, dar sunt spuse din alte unghiuri, perspective sau în oglindă, încât ai impresia că povestea se repetă, iar și iar, și totuși speri să te înșeli... speri că măcar de data asta se schimbă. Și tot speri.

Cred că-i și una din cărțile în care mi-a păsat mai mult de personaje și ce se întâmplă cu ele, din cele citite de curând, în loc să mă intereseze ce dezvăluire mai urmează sau să încerc eu să ghicesc și să despic firul în patru. 

Deși e un mister, "Îndoiala" aduce multe alte teme în discuție, poate și mai importante: relația dintre mamă și copil, mai ales mamă-fiică, dar și relația de cuplu, înainte și după un copil, în timp, cum toate mamele și fiicele sunt de parcă ar trăi într-o bulă. Și totuși dacă te gândeșți ele sunt că niște cercuri pe apă, mișcându-se și atingandu-se, influențând unul pe altul și dându-i celui nou mai mult decât crede, lucruri, emoții, traume, gânduri și tot felul de amintiri și apucături pe care nu va știi cum să le gestioneze sau când va știi deja poate e prea târziu să mai poată schimbă ceva. Sau să vrea. Și în niciun caz nu spun că toate astea se iau doar de la mamă și că tatăl nu face nimic... 

Căci face și el destule, cu vârf și îndesat, și de foarte multe ori, face mai mult rău decât bine. Sau acel făcut e mai mult "mă prefac că fac ceva, dar doar te judec sau doar mai adaug la ce ai tu în spate deja." Iar aici devine extrem de subiectiv și personal, pentru cum interpretează fiecare, dar și cu ce experiențe personale sau ce cunoaște o să compare sau prin ce "lentilă" o să privească sau o să citească și o să trăiască povestea.

Cum nu-s mamă nu pot să spun că știu direct prin ce-a trecut Blythe, însă am un frate mai mic și am văzut destule de la mamele și bunicile din viața mea. Și "Îndoiala" m-a pus destul pe gânduri și m-a făcut să mă simt nervoasă, enervată, obosită, neînțeleasă, și cu fiecare capitol te prinde și mai mult. Mi s-a părut un amestec perfect de suspans, emoții, gânduri, îndoieli, speranțe, temeri, mici clipe de fericire ce dispar înainte să apuce să fie savurate pe deplin. Și cred că dacă ești mamă sau părinte o să vezi altfel lucrurile și poate va avea alt efect. Poate-ti va plăcea mai mult sau mai puțin. La fel și din perspectiva de copil, tânăr sau adult, cu sau fără un copil. 

 Pentru mine "Îndoiala" e mai mult o carte despre familie, despre legături, relații, despre speranțe, durere, sacrificiu, minciuni, tot felul de emoții, frustrări, oameni complicați și gri, nimeni complet bun sau rău. Despre mame, bunici și femei, despre soți, despre fiice, despre fii, despre viață. Nu m-așteptam să îndese autoarea atâtea într-o carte de 350 de pagini, dar zău că după ce-am terminat-o m-am simțit mulțumită, dar și obosită și-am oftat așa, având atâtea gânduri. 

Da, e o carte ce se citește repede, felul în care-i scrisă te prinde și chit că nu te lovesc toate aceste teme, tot o să te țină prins datorită misterului și a întrebărilor ce tot apar și dispar, ce sunt rezolvate doar că acele răspunsuri să nască altele și tot așa. O recomand, dar știu că nu-i pentru toți și cred că depinde de fiecare când decide s-o citească și ce așteptări are de la ea. Sau că ce decide s-o citească: thriller, român psihologic, studiu al familiilor, al relațiilor, al vieții de mamă și/sau de femeie, de fiică, o combinație a lor sau total altceva.

Încă nu știu dacă-i una din cărțile preferate de anul ăsta, însă de-un lucru sunt sigură - n-o să încetez prea curând să mă gândesc la ea sau la anumite momente sau vorbe din ea. 

duminică, 18 februarie 2024

RECENZIE - Fata cu un ceas în loc de inimă de Peter Swanson

 

Descriere:

Într-o seară obișnuită de vineri, la barul său preferat din Boston, George Foss zărește o femeie frumoasă și își dă seama imediat că este fosta lui iubită din studenție, dispărută cu douăzeci de ani în urmă. Este momentul în care existența confortabilă și previzibilă a lui George capătă o turnură neașteptată.

Liana Decter este prima dragoste a lui George și cea pe care nu a reușit niciodată să o dea uitării. Dar, mai mult decât atât, este o femeie enigmatică și primejdioasă, o posibilă criminală căutată de poliție. Iar acum s-a întors și are nevoie de ajutorul lui. Liana este urmărită de indivizi periculoși, care cred că a furat niște bani și vor face tot ceea ce este necesar pentru a-i recupera.

George știe că Liana este genul de femeie de care ar trebui să te ții departe. Dar nu o poate refuza – nu a putut niciodată – și ia o decizie care îl va arunca într-o avalanșă de minciuni, secrete, trădări și crime, din care nu e sigur că va scăpa cu viață.

RECENZIE:

Tot voiam să citesc de la acest autor și am zis să-ncep cu prima lui carte. Nu pot să zic de ce în mintea mea a avut mai mult sens să o iau pe prima și să-i citesc romanele în ordine, deși nu-s legate între ele, exceptând cele parte din serii. Poate doar pentru că, dacă acel autor îmi place, o să pot vedea evoluția lui de la carte la carte.

 Dând deoparte motivele mele, pot să spun că "Fata cu un ceas în loc de inimă" mi-a plăcut mult și acum știu și eu ce înseamnă titlul ăsta. Căci sinceră să fiu prima dată când l-am văzut am zis că-i ceva SF sau fantasy și nu un thriller, pentru că nu prea se încadra în tiparul titlurilor din gen. Dar da, este un thriller.

"Fata cu un ceas în loc de inimă" a fost o poveste pe care am citit-o repede și fără să fac pauze, ceea ce mă încântă întotdeauna. Firul narativ m-a prins de la început și sincer mi-a plăcut mai mult decât personajele, care ele mai mult au fost acolo ca să facă lucrurile să se întâmple, nu prea am simțit ceva pentru ele, iar acum la câteva ore după ce-am terminat-o, dacă mă întrebi despre ele deja am uitat aproape tot. Ceea ce nu mi se pare ok. Și da am citit cartea atent și nici nu pățesc des asta. Ci e doar cât îmi pasă de niște aspecte din carte, iar aici pentru mine personajele au fost doar niște pioni și niște nume, i-am mai întâlnit și-n alte cărți, nimic nou.

Dar da e și o trăsătură a genului. Am tot observat în mistere și thriller că de cele mai multe ori autorii nu se chinuie să creeze personaje originale sau care să facă mai mult decât să deservească acțiunea, suspsansul, să livreze întorsăturile de situație și dezvăluirile, replicile alea care te fac să citeșți mai repede sau câte te șochează ori te amuză. Dar atât. Aștept totuși ca Swanson să-mi arate în următoarele cărți că poate și că vrea să aibă și altfel de personaje. 

Dacă n-ai citit-o deja, "Fata cu un ceas în loc de inimă" e o carte bună, rapidă și ușoară, cu o idee pe care am mai citit-o și înainte, dar felul în care autorul s-a jucat cu ea nu m-a dezamăgit și mi s-a părut o abordare proaspătă pe care n-o să o uit prea ușor. A avut suspans, acțiune, destule dezvăluiri și unele la care nu m-aș fi gândit vreodată, iar finalul cred c-a fost pe măsură. Iar dacă ai citit-o sau ai mai citit de la el, spune-mi ce carte a lui ți-a plăcut cel mai mult. 

RECENZIE - Toate sistemele în alertă de Martha Wells


 Descriere:

Aflată într-o expediție științifică pe o planetă necunoscută, echipa CercetareAux este atacată în mod neprevăzut. O provocare pentru AsaSint, robotul care nu poate să asigure securitatea echipei decât prin interacțiuni cu oamenii, extrem de stânjenitoare pentru el. În ciuda reputației sale de „mașină de ucis“, responsabilitatea îi este permanent pusă în balanță cu introvertirea. Limitele dintre ingineria anorganicului și conștiința umană tind să dispară, iar AsaSintul încearcă să-și elucideze trecutul, impulsionat de comportamentul lui tot mai omenesc.

Aşa că ne-au făcut mai inteligenți.

Anxietatea şi depresia erau efectele secundare.

RECENZIE:

"Toate sistemele în alertă" e una din cărțile de care-am tot auzit de-a lungul anilor, mai mult în afară, căci la noi sincer n-am auzit-o niciodată menționată, și am tot zis că o citesc. Și chiar m-am bucurat când am văzut c-a apărut și la noi, deși coperta aleasă nu-mi place deloc și dacă nu știam de serie dinainte n-aș fi cumpărat-o. Da, nu judec cărțile după copertă, dar totuși... Ție-ți place? 

Revenind la poveste, o să spun că mi s-a părut doar ok. N-am avut așteptări și nici dezamăgită nu sunt, dar pot să zic că m-a lăsat indiferentă. Da, a fost o poveste interesantă, da mi s-a părut diferit să citesc din perspectiva unui android și să văd lumea și oamenii prin ochii lui, să-ncerc să-l înțeleg și să fiu îndeajuns de curioasă cât să urmăresc dacă va rezolva situațiile și va reuși să scape cu viață și să-și ajute și angajatorii. Însă cam atât.

 Adică nu mi-a păsat de ce i se întâmplă sau se va întâmpla cu ceilalți, nu mi-a fost teamă pentru ei, totul a fost scris destul de neutru și aproape clinic, n-am găsit umorul ăla despre care mulți vorbesc. Și nu cred că are a face cu faptul că e din perspectiva unui robot; căci am simțit destul atunci când am jucat Detroit: Become Human și nu cred că acolo am fost mai implicată doar pentru că-i alt mediu.

Dar dacă îți plac cărțile SF și vrei ceva diferit, vrei ceva scurt și lejer, atunci citește-o. Eu m-am apucat de ea ieri și deși nu plănuiam, am citit-o în câteva ore și povestea a curs mai repede decât m-așteptam. Chiar când s-a terminat îmi venea să spun "doar atât?". Și poate că ție o să ți se pară și amuzantă și o să empatizezi cu Murderbot și o să-l înțelegi, când tot ce vrea să facă e să se uite la seriale și să stea departe de oameni sau cum ar face orice decât să-i privească în ochi. Căci da, aspectele astea mi-au plăcut și mie, doar că n-au fost îndeajuns pentru a mă face să iubesc complet cartea.

miercuri, 14 februarie 2024

RECENZIE - Rivali în croazieră de Angie Hockman

 

Descriere:

Jonglând în permanență cu obositoarele cursuri de la masterat și solicitanta sa slujbă la o agenție de turism, Henley Evans abia are timp pentru ea, darămite pentru familie, prieteni sau întâlniri. Însă când ajunge pe lista scurtă pentru promovarea la care visează, pare că toate sacrificiile pe care le-a făcut au meritat.

Dar există o problemă! Graeme Crawford-Collins, colegul care se ocupă de rețelele de socializare, candidează pentru același post. Deși nu s-au întâlnit niciodată în persoană, bătăliile lor prin e-mailuri și mesaje telefonice sunt la ordinea zilei.

Când șeful le încredințează sarcina de a elabora câte o propunere pentru a crește numărul de rezervări în Galápagos, miza e uriașă: autorul celui mai bun proiect va câștiga promovarea. Există însă un șiretlic: cei doi rivali trebuie să plece într-o croazieră în insulele Galápagos… împreună. Când în sfârșit se întâlnesc pe navă, Henley este șocată să descopere că adevăratul Graeme nu este deloc așa cum și l-a imaginat ea. Pe măsură ce explorează insulele în tandem, tânăra descoperă curând că limita dintre ură și iubire e mai subțire decât o carte poștală.

Țintind în continuare să avanseze în carieră, în timp ce e tot mai atrasă de rivalul ei, Henley începe să-și pună la îndoială alegerile pe care le-a făcut în viață. Pentru că ce rost are să lucrezi tot timpul dacă nu trăiești niciodată?

RECENZIE:

Sincer cartea asta mi-a întrecut așteptările, căci mi-a plăcut foarte mult, m-a prins repede și pentru câteva ore am fost pierdută cu personajele într-o călătorie exotică, plină de peisaje, momente de tot felul, emoții, animale, și o poveste de iubire ce m-a făcut să simt mai mult decât aș fi vrut. Și zic că mi-a întrecut așteptările, fiindcă sinceră să fiu, nu credeam că o să fie mai mult decât un alt romance plin de clișee și dramă, personaje pe care le-am mai întâlnit și-n alte cărți și pentru sute de pagini iar n-o să simt nimic și n-o să-mi pese. Dar mă bucur că autoarea și cartea mi-au arătat că mă înșelam.

Mie "Rivali în croazieră" mi-a amintit de romanele Christinei Lauren, Tessei Bailey,  ale lui Ali Hazelwood, Trish Doller, și ale lui Emily Henry, însă cred că poți să o citeșți și dacă n-ai citit de la ele sau eșți în căutare de romane cam în același stil. 

Spuneam că pentru mine cartea a fost ca o vacanță, căci am lăsat realitatea și grijile în urmă și m-am relaxat, dar să știi că pentru Henley și Graeme nu e doar timp liber și distracție. Pentru că merg ei în Galapagos, dar sunt acolo pentru a vedea cine câștigă postul și nu e tocmai ușor să ai în minte asta; nu când toți și toate fie te fac să vrei să te distrezi, să iei o pauză, să-ți înfrunți temerile, poate să te îndrăgosteșți. Nu când competiția e așa de aproape și, cu timpul, nu mai știi ce simți și cum ar trebui să acționezi sau ce contează cu adevărat.

Pentru mine "Rivali în croazieră" a fost o carte ce m-a binedispus, m-a făcut să râd, mi-a dat impresia că-s plecată cu niște prieteni sau colegi cu care mă înțeleg, deoarece Henley, Graeme și ceilalți mi s-au părut bine scriși, realiști, complecși și mai mult decât niște cuvinte pe-o pagină, m-a făcut să simt multe. A fost o poveste de dragoste frumoasă și plăcută, dar și mai mult de atât. Căci pe lângă relația celor doi, în carte sunt expuse și discutate și teme ca familia, prietenia, legăturile sănătoase și toxice, fie că-i vorba de cele personale sau profesionale, ambiția, înfruntarea temerilor, natura și animalele din Galapagos, turismul și multe altele.

Nu încape îndoială că recomand "Rivali în croazieră"și nu cred că-i nevoie să citești romance în general ca să-ți placă, fiindcă pentru mine a fost o poveste de dragoste, dar și mai mult de atât. Nu doar. Cred că dacă-ți plac cărțile ce te fac să simți, care te fac cel puțin să zâmbești, care-ți dau impresia că ești departe, deși nu te miști de pe canapea, atunci o să-ti placă și asta. Iar personajele, acțiunea, suspansul și chiar întorsăturile de situație doar îmbunătățesc această carte. Aș putea vorbi ore întregi despre ea, dar n-o s-o fac. Căci tu poți folosi acel timp ca să o citești, iar eu o să mă apuc de altă carte. 

marți, 13 februarie 2024

RECENZIE - Femeia ascunsă de E.G. Scott


 Descriere:

Rebecca nu ştia că iubirea este posibilă până să-l întâlnească pe Paul, un bărbat însurat al cărui trecut e la fel de îndurerat ca al ei. Atraşi irezistibil unul de celălalt, cei doi sfârşesc prin a fi împreună, având sentimentul că sunt perechea perfectă.

Dar, douăzeci de ani mai târziu, secretele sumbre care i-au făcut să se apropie ajung să le distrugă căsnicia. Amândoi au aventuri, dar relaţia lui Paul cu ultima lui amantă scapă de sub control. În plus, prima lui soție îl urmăreşte cu tot mai multă insistenţă, iar Rebecca descoperă planul elaborat al lui Paul de a-şi construi o nouă viaţă. Şi, cu toate că ajunge victima dependenţei de opioide, Rebecca pune şi ea la cale un plan malefic, unul care ar putea fi fatal.

Ce urmează e un joc imprevizibil şi elegant de-a şoarecele şi pisica, o poveste tulburătoare despre infidelitate şi neîncredere, care te ţine în suspans până la surprinzătoarea răsturnare de situaţie din final, făcându-te să te întrebi cât de bine îţi cunoşti partenerul de viaţă.

RECENZIE:

"Femeia ascunsă" e una din cărțile ce mie mi s-a părut doar ok, însă cred că ție ți-ar plăcea mai mult. 

Scrisă din mai multe perspective, cu capitole scurte, jucându-se cu timpul și cu așteptările cititorului, reușește să te prindă și să te intrige destul de repede. Are întorsături de situație și dezvăluiri, unele ce mi s-au părut mai credibile ca altele, plină de suspans și cu destule personaje, cât să-ți ofere destui suspecți, dar și destule cât să complice relațiile și firul narativ.

Însă oricât mi-a plăcut și mă făcea curioasă cât citeam, atunci când o lăsăm din mână aproape că uitam de ea și nu-mi venea să o reiau; ceea ce pentru alții poate nu-i problemă, dar eu vreau să am o carte în gând tot timpul, să fac presupuneri și să am impulsul ăla de a o ține lipită de mână și de a o lua oricând doar să mai citesc un pic. Așa că pentru mine a asta a fost un minus. 

Personajele mie mi s-au părut simpliste, unidimensionale și aproape interschimbabile, și doar în unele momente aș fi putut să spun ce-i diferențiază sau cum a reușit autorul să-i construiască așa bine, cât să ne ofere cu fiecare capitol câte o bucată din ei. Așa că nu mi-a păsat niciodată ce se întâmplă cu adevărat, n-am simțit nimic și pot să recunosc că dacă n-aș fi vrut să aflu care-i misterul și cum se termină, poate n-aș fi terminat-o.

Și asta nu cred că-i doar din cauza personajelor sau a firului narativ, ci a scriiturii. Nu m-a prins, de cele mai multe ori mi s-a părut monotonă, aproape plicitisitoare și oscilând între dialog și propoziții scurte și pagini întregi de descrieri, monolog și situații dintre cele mai normale, până la unele care nici în cele mai fantastice filme n-ar fi fost credibile sau să fi avut sens.

Însă toată asta e doar părerea mea și știu că multora le-a plăcut. Și știu că sunt oameni cărora o să le placă și tot ce critic eu, pentru ei n-o să fie o problemă. Pentru mine a fost un amestec de bune și rele, am terminat-o doar fiindcă am tras de mine și cu siguranță au fost prea multe perspective, din ce în ce mai slab scrise, și de care s-ar fi putut lipsit... sau să fi fost scrise mai bine. 

Da, una peste alta, firul narativ mi-a plăcut și unele chestii chiar m-au făcut să zic da, e o carte bună. Însă au fost pe lângă asta prea multe minusuri.

duminică, 11 februarie 2024

RECENZIE - Furia de Alex Michaelides


 Descriere:

Aceasta este povestea unei crime. Sau poate că asta nu-i cu totul adevărat. În miezul ei e o poveste de dragoste, nu-i așa?

Lana Farrar este o vedetă de cinema retrasă din activitate și una dintre femeile faimoase din lume. În fiecare an își invită prietenii apropiați să fugă de vremea urâtă englezească și să petreacă Paștele pe insula ei idilică din Grecia.

Vă spun asta deoarece ați putea crede că știți despre ce e vorba. Probabil ați citit în ziarele de scandal – povestea a făcut senzație, dacă vă aduceți aminte. Avea toate ingredientele necesare: o celebritate, o insulă privată la care vântul nemilos împiedică accesul... și o crimă.

Ne-am trezit izolați acolo peste noapte. Vechile noastre relații de prietenie ascundeau ură și o dorință fierbinte de răzbunare. Ceea ce-a urmat a fost un joc de-a șoarecele și pisica – o bătălie a inteligențelor plină de răsturnări de situație, cu un punct culminant zguduitor. Noaptea s-a sfârșit în violență și moarte.

Cine sunt eu? Numele meu este Elliot Chase, și vă voi spune o poveste cum n-ați mai auzit niciodată.

RECENZIE:

"Furia" mi-a plăcut mai mult ca "Pacienta tăcută" și "Fecioarele", însă judecând după amestecul de note știu că asta nu-i părerea tuturor. Și înțeleg și de ce. Stilul autorului, felul în care-i spusă povestea, personajele, întorsaturile de situație, felul în care se încheie, care-i până la urmă cheia cărții ăsteia, toate n-o să meargă pentru toată lumea și asta e ok. Dar pentru mine au mers și mă bucur enorm c-am citit-o. Și chit că sună ciudat, chiar m-am distrat citind acest thriller și de când am început-o și până la final am avut impresia c-am discutat cu un străin ore în șir; doar că pe parcursul orelor am ajuns să ne cunoaștem și ajunși la ultima pagină cred că am devenit apropiați. Sau măcar acest personaj știe cum să-ți lase această impresie.

Mie "Furia" nu mi s-a părut un thriller obișnuit și cu cât a devenit mai nebunesc și mi-a arătat că oricât aș încerca eu să ghicesc, n-am cum să-mi dau seama de cese întâmplă, cu atât mi-a plăcut mai tare. Țînând cont că citesc thriller de ani de zile și deja rar mă mai impresionează ceva, pot să spun că poate a contribuit la faptul că mi-a plăcut așa tare. Căci da, e diferit, autorul îți dă lucruri la care te aștepți, personajele chiar se joacă cu asta și te conduc pe un drum știind c-o să-i urmezi, doar ca apoi să-ți arate situația din alt unghi și să-ți pună masa în cap.

 Iar asta se întâmplă de nenumărate ori și înțeleg cum pentru unii poate să devină exagerat sau ridicol, ori greu de crezut sau de luat în serios. Și mie mi s-ar fi părut, dacă nu luam în considerare cine-s personajele, în ce lume se învârt și cum pentru ei e ceva normal și cum n-ar fi corect ca eu să judec și să privesc situația prin lentila experiențelor mele și prin viața mea, și nu ale lor. 

Și dacă tot veni vorba de personaje, acestea din "Furia" mi s-au părut foarte realiste, vii, imperfecte, egoiste, umane și chiar dacă nu am iubit complet pe niciunul, pot să zic că m-am regăsit în fiecare câte puțin. Și că am citit cu sufletul la gură, dând fiecare pagină, ca să văd ce urmează și cum se va sfârși povestea fiecăruia. Iar autorul, din punctul meu de vedere, nu a dezamăgit. 

Eu zic s-o citești, dacă vrei, însă nu garantez că o să-ți placă. Pentru mine "Pacienta tăcută" a fost doar ok, când alții ziceau că-i cea mai bună carte dintotdeauna, iar "Fecioarele", deși mi-a plăcut mai mult, nu m-a impresionat. Ce vreau să spun e că doar tu știi ce-o să simți după ce-o citești. Pentru că orice așteptări ai avea sunt șanse să fie depășite, distruse sau să fie doar ok și atât.

sâmbătă, 10 februarie 2024

RECENZIE - Silueta de pe scară (Stevie Bell #2) de Maureen Johnson


Descriere:

 Cazul Maestrul minciunilor — o răpire și o triplă crimă care au zguduit din temelii Academia Ellingham în 1936 — a chinuit-o ani de zile pe Stevie și e chiar motivul pentru care a venit la academie. Dar apoi mai moare cineva, iar părinții o retrag în grabă de la școală. 

Stevie e dispusă să facă orice ca să se întoarcă la Ellingham, să fie alături de prieteni și să rezolve cazul. Chiar dacă asta înseamnă să facă un pact cu detestabilul senator Edward King. Când se întoarce, în cele din urmă, la școală, se întoarce și la David: băiatul pe care l-a sărutat și care și-a ascuns adevărata identitate.

Însă e mult mai mult de-atât în joc. Unde s-a ascuns ucigașul? Care e înțelesul ghicitorii pe care a lăsat-o în urmă Albert Ellingham?

RECENZIE:

O carte pe care am citit-o fără pauze, în câteva ore, și care chiar mi-a plăcut mai mult ca primul volum din serie. 

"Silueta de pe scară" e un volum ce-a oferit destule răspunsuri, dar a adus și alte elemente în discuție, personaje noi și a ridicat și alte întrebări. Iar sfârșitul m-a făcut să vreau mai mult și cu siguranță o să încerc să pun mâinile cât mai repede pe următorul volum.

Mă bucur și că în această continuare mai aflăm câte ceva și despre personajele întâlnite înainte, le cunoaștem mai bine, vedem cu evoluează sau se deteriorează relațiile dintre ele, ce secrete mai au și cu ce se mai confruntă. Pe mine chiar m-a făcut curioasă de la început și am avut destule bănuieli, însă n-am reușit să ghicesc aproape nimic, ceea ce mă încântă de fiecare dată când citesc mistere. 

Sincer cred că-i una din seriile ce poate fi citite fie că-ți plac cărțile thriller-ele sau nu, căci da în mare se concentrează pe mister, însă scriitura te prinde, personajele sunt bine scrise, nu e prea plină de poliție și proceduri, iar atmosfera de la Academie chiar te face să vrei să fii acolo; cu sau fără crime. Așa că dacă ai terminat, de exemplu, seria "Crimă perfectă" de Holly Jackson, atunci aceasta e o alegere perfectă. Căci au destule puncte în comun, dar în același timp și atâtea diferențe care le fac speciale și diferite în felul lor.

Plus că e plină de ghicitori și puzzles și poți încerca să le dezlegi înainte ca Stevie și ceilalți să-și dea seama ce se întâmplă sau sau cum să le rezolve. Iar pentru mine asta e întotdeauna un punct în plus. Și dacă te prinde deja au apărut patru volume la noi, în afară sunt cinci și dacă nu mă înșel, sunt șanse să apară și un al șaselea.

duminică, 4 februarie 2024

RECENZIE - Sălbaticele de Rory Power


Descriere:

A trecut un an și jumătate de carantină la Școala de fete Raxter, de când a apărut Toxul. Întâi au murit una după alta profesoarele. Trupurile elevelor s-au transformat în ceva ciudat și străin. Izolate de restul lumii și lăsate să se descurce singure pe insula pe care se află școala, fetele nu îndrăznesc să iasă dincolo de gard, unde Toxul a transformat pădurile în locuri sălbatice și periculoase.

Când Byatt dispare, Hetty va face orice că s-o găsească: va sfida carantina și va infrunta ororile de dincolo de gardul școlii. Dar în lume află că povestea este mult mai complicată decât și-ar fi putut imagina.

RECENZIE:

"Sălbaticele" a fost una din cărțile ce mi-a atras atenția de când a apărut, mai ales datorită coperții, însă și ideea m-a intrigat un pic.

Cred că merită citită dacă-ți plac poveștile ce combină elemente distopice cu niște horror și cu mister. Știu că și unii zic că e SF sau fantasy și nu i-aș contrazice, chit că eu n-o văd așa; dar da, are un pic din toate. Însă mai important e să descoperi dacă e pentru tine și dacă ți-ar plăcea. Mie nu mi s-a părut înfricoșătoare, nu m-a îngrețoșat, dar aș spune și că am o toleranță mai ridicată, așa că depinde de fiecare cum reacționează și ce citește de obicei.  

Pentru mine "Sălbaticele" a fost doar ok. Da, am citit-o repede, e o lectură lejeră, m-a intrigat și mi-au plăcut personajele, deși uneori mi s-a părut c-au fost prea multe și s-au cam amestecat în capul meu, făcându-mă să nu le diferențiez. Acum nu știu dacă-i doar vină mea sau autoarea nu s-a străduit să le individualizeze prea tare sau i s-a părut că nu contează așa tare aspectul ăsta. Însă pot să spun că și mi-a păsat de ele și au vrut să iasă bine pentru ele, nu m-am atașat de niciuna și m-așteptam la mai mult. Totuși, dacă tu sau altcineva o citește sunt sigură că există șansă să aibă altă experiență.

Așa cum am sperat și că misterul să fie mai dezvoltat și să primesc răspunsuri la toate întrebările. N-o să neg că n-am primit, dar nu îndeajuns. Mai ales în ultimul sfert și finalul ăla... Fără să dezvălui prea mult și să stric sfârșitul pentru cineva, o să zic doar că eu voiam mai mult, mi se pare că s-a terminat brusc, încă au rămas semne de întrebare și n-am avut sentimentul ăla de satisfacție c-am citit-o și că da, știu ce s-a întâmplat și fiecare de ce a făcut ce. Dar știu și că asta e extrem de subiectiv și că ce așteptam eu nu o să aștepte și alții, iar dacă eu simt că m-a lăsat în pom, poate tu n-o să simți la fel. 

Mă bucur c-am citit-o? Da. Mi-a plăcut? Da. Dar n-ar fi una din cărțile care aș spune că trebuie neapărat să fie pe lista ta și că ar trebui s-o prioritizezi în fața altora. Totuși e interesantă, înțeleg de ce mulți o recomandă și o să mai citesc de la autoare. 

Deci dacă îți plac cărțile horror, îți plac misterele, ți-e dor să citești ceva distopic, vrei o poveste în care aș zice că nimeni nu-i cu totul bun sau rău, atunci dă-i o șansă. 

sâmbătă, 3 februarie 2024

RECENZIE - Dragoste în contratimp de Beth O'Leary

 

Descriere:

După o despărțire dureroasă de iubitul ei, Tiffy Moore are nevoie de un loc unde să stea. Rapid. Și ieftin. Dar apartamentele pe care și le permite o fac să-și pună întrebarea dacă mucegaiul colorat de pe pereți se vrea cumva o operă de artă. Disperarea o face să fie deschisă la orice, așa că răspunde la un anunț pentru împărțirea unui apartament. Leon, care lucrează noaptea, va locui în apartament în timpul zilei, iar Tiffy îl poate avea pe timpul nopții și în weekenduri. El va fi acolo doar când ea este la birou. De fapt, nu vor trebui să se întâlnească niciodată.

Astfel, Tiffy și Leon încep să-și scrie unul altuia bilețele – de la ziua în care se ia gunoiul și ce resturi trebuie aruncate și până la veșnica întrebare dacă scaunul de la toaletă ar trebui să rămână ridicat sau coborât. Chiar dacă sunt diferiți, curând devin prieteni. Și apoi poate mai mult de atât. Dar să te îndrăgostești de colegul de apartament nu e probabil cea mai bună idee... mai ales dacă nu l-ai întâlnit niciodată...

RECENZIE:

Am avut ochii pe cartea asta de ceva timp, dar n-am știut niciodată când s-o citesc. Așa că azi, când n-am avut chef de nimic, deși mai aveam doar un sfert din "Sălbaticele", am luat-o de pe raft și-am zis să văd ce-i cu ea. Planul era să citesc câteva capitole, dar asta niciodată nu merge bine la mine; căci până să-mi dau seama eram prinsă în ea și capitolele alternând între perspectiva lui Leon și a lui Tiffy m-au făcut să uit de orice altceva și n-am lăsat-o din mâna până n-am terminat-o. 

 Nu-i cel mai bun romance pe care l-am citit vreodată și n-o să-mi rămână în minte pentru mult timp, dar pot să zic că m-am simțit bine cât am citit-o, m-am relaxat și chiar mi s-au părut simpatici cei doi și prietenii lor. Chit că au fost momente ce m-au făcut să vreau să fie mai complecși, mai ei înșiși și să nu-mi dea impresia unor personaje copie pe care le-am mai citit și-n alte cărți. 

Și la fel ca-n alte cărți de dragoste normal c-avem și fostul lui Tiffy care își tot face apariția și nu lipsește nici conflictul răsuflat din ultimul sfert, pe care eu nu-l suport niciodată și aș trăi foarte bine fără el. Sau și dacă se întâmplă, aș fi vrut, ca de fiecare dată, ca personajele să-și folosească creierul și să comunice, înainte să interpreteze și să arunce totul la gunoi. Căci oricât de puțin ai cunoaște pe cineva, știind prin ce-a trecut, tot îți dai seama că n-ar face aia, nu? Sau asta cred eu.

Posibil ca asta să nu placă tuturor, însă "Dragoste în contratimp" nu e doar despre Leon și Tiffy și cum împart ei locuința. Ci e și despre viețile lor separate, ce-i roade, despre prietenii lor și despre familie, despre tot felul de relații, despre trecut, viitor, despre șanse și despre a încerca să iei o decizie bună, deși nu e deloc comfortabil, despre cum uneori cel mai mare obstacol al nostru suntem noi și cum unii se gândesc doar la interesele lor și-și bagă nasul în viețile altora; iar asta ajută sau complică și mai mult lucrurile.

O să recomand "Dragoste în contratimp", chit că nu m-a dat pe spate, pentru că e perfectă dacă vrei ceva lejer, rapid, care să te emoționeze, dar cât și să te facă să râzi. E o carte despre dragoste, cât și despre oameni, despre șanse și timp. Iar dacă ai un pic din cel din urmă, poate îi dai o șansă. Spor!

luni, 29 ianuarie 2024

RECENZIE - Ultimul oaspete de Megan Miranda


 Descriere:

Littleport, Maine, două orașe într-unul singur: o destinație de vacanță pentru cei înstăriți, ale căror case se înșiruie precum mărgelele pe plajă, și o mică așezare portuară fără pretenții pentru localnicii de rând, care își câștigă existența din turism.

În mod obișnuit, între o turistă bogată și cineva din partea locului nu s-ar înfiripa niciodată o prietenie trainică; totuși, vizitatoarea Sadie Loman și localnica Avery Greer descoperă că au nenumărate lucruri în comun. Timp de zece ani, vară de vară, fetele sunt de nedespărțit. Asta până când Sadie este găsită moartă. Deși polițiștii merg pe varianta sinuciderii, există doi oameni care dau vina pe Avery pentru cele întâmplate: un detectiv din oraș și Parker, fratele lui Sadie. Evident, Avery nu are de gând să stea cu brațele încrucișate și este hotărâtă să își dovedească nevinovăția, înainte ca lucrurile să scape de sub control.

RECENZIE:

"Ultimul oaspete" mi-a plăcut mult și m-a ținut în priză și cred că merită citită dacă vrei ceva rapid, cu multe întorsături de situație și dezvăluiri și dacă îți plac puzzle-urile. Și nu neapărat pentru că ar avea așa ceva, ci fiindcă felul în care e spusă povestea și modul în care afli lucruri, uneori odată cu Avery, îți da impresia asta - sentimentul ăla că în sfârșit piesele se așează la locul lor și încă o bucată din ce s-a întâmplat iese la lumină. 

Nu pot să zic că m-au impresionat personajele sau că m-am apropiat de vreunul din ele, dar mi-au plăcut mult atmosfera, căci autoarea chiar te face să te simți că eșți acolo și umbli alături de ei, dar și acțiunea, încercările lui Avery de a descâlci misterul și senzația de păși înainte și înapoi. A fost interesant și enervant uneori cum o descoperire putea să fie ceva bun pe moment și-apoi se dovedea a fi o fundătură sau cum cineva de încredere, brusc, își arăta adevărată față ori cum anumite lucruri pe care Avery și le amintea, în lumina noilor informații, se transformau în altceva. 

Fără să dezvălui prea mult, o să zic doar că mi-a plăcut tare mult cum povestea și misterele încep dinainte ca Sadie să fie găsită și cu cât citești o să realizezi că poate acea întâmplare a fost doar încă o bucată din ceva mult mai mare. Și că nimeni și nimic nu-i ceea ce pare, iar dacă te uiți obiectiv, ai putea spune că nu e cineva care n-avea un interes de urmărit sau ceva de ascuns.

Știu deja că "Ultimul oaspete" n-o să placă tuturor, dar eu aș zice să-i dai o șansă. Dacă-ți plac misterele și romanele polițiste ce au de-a face cu secrete în locuri izolate sau orașe mici, cu oameni care au bani și alții care nu, cu prieteniile ce par sincere și cu adevărul ce uneori face mai mult rău decât bine. Eu o recomand și-ți urez spor la citit. Sper să-ți placă, iar dacă nu-i genul tău, poate cunoști pe cineva căruia să i-o recomanzi.

duminică, 28 ianuarie 2024

RECENZIE - Necunoscuta din Sena de Guillaume Musso

Descriere:

Într-o noapte cețoasă de decembrie, o tânără femeie este scoasă din apele Senei, în apropiere de Pont-Neuf. E complet goală, debusolată, dar în viață. Aflată într-o stare de mare agitație, este dusă la infirmeria prefecturii de poliție din Paris… de unde evadează câteva ore mai târziu.

Analizele ADN și fotografiile îi dezvăluie identitatea: e vorba de celebra pianistă Milena Bergman. Dar așa ceva este imposibil, fiindcă Milena a murit într-un accident de avion, cu peste un an în urmă.

Raphaël, fostul ei logodnic, și Roxane, o polițistă transferată temporar la un birou obscur în urma unei greșeli profesionale, încep să investigheze cu ardoare acest caz, hotărâți să elucideze misterul: cum poate cineva să fie viu și mort în același timp?

RECENZIE:

Sincer am citit "Necunoscuta din Sena" fiindcă acum câțiva ani buni Musso era unul din autorii mei preferați și în afară de câteva cărți apărute în ultimii ani am citit tot ce-a scris. Așa că, atunci când am primit-o pe asta cadou n-am putut să n-o încerc. Plus că ceva din copertă, poate culorile sau altceva, mă tot intriga.

La capitolul mister și roman polițist, așa cum e catalogată, stă mai slab din punctul meu de vedere și nu pentru că n-are suspans sau acțiune ori nu te pune pe gânduri. Căci e plină de așa ceva, însă nu de puține ori mi s-a părut repezită, iar Roxane reușește să descâlcească situațiile fără să se chinuie prea tare - fie dându-și seama singură, fie unul din celelalte personaje sărindu-i în ajutor sau știind pe cineva care știe pe cineva. Și nu că asta nu s-ar întâmplă și-n alte cărți, doar că acelea mai au și alte elemente pe lângă asta și nu mi-au dat impresia doar de niște puncte ce trebuie bifate ca să continuăm drumul spre final. 

Însă, dacă citești cartea asta pentru că vrei ceva ușor, pe care să-l devorezi în câteva ore, să te țină ocupat și totuși să nu-ți dea dureri de cap, cu o scriitură plăcută, cu personaje binișor scrise, atunci e pentru tine. Iar dacă-ti place deja autorul aș spune că nu-i cea mai rea carte de la el, din ce îmi pot aminti. 

Pentru mine asta e tipul pe carte pe care i-aș recomanda-o cuiva care nu citește thriller de obicei și totuși vrea o poveste cu asemenea elemente, fără să aibă totuși un stil sau o poveste prea întunecată. Da, Musso nu se sfiește să descrie sau să bage scene un pic mai grafice, dar aș spune că nu e prea mult și oricine ar putea să o citească și să nu fie deranjat, prea tare. Dar și dacă citești de obicei mistere, poate asta e pentru momentele alea când vrei ceva un pic mai lejer și mai scurt. 

Nu-l consider pe Musso scriitor de mistere sau crime, dar cred că această încercare a lui a avut și bune și rele și o să mai citesc de la el; chiar și doar pentru că-s nostalgică și o parte din minte încă vrea să-i citească toate cărțile.

joi, 25 ianuarie 2024

RECENZIE - Prietenul din umbră de Alex North

 Descriere:

În urmă cu 25 de ani, profesorul Paul Adams a trăit cea mai proastă zi din viața sa. Unul dintre prietenii săi a fost ucis, în cadrul unui ritual, de alți doi „amici”. Poliția l-a ridicat pe unul dintre ei, dar celălalt, Charlie Crabtree, nu a mai fost găsit niciodată. Se zvonește că de atunci trăiește în pădure.

Mama lui Paul locuiește în Gritten (orașul natal în care a avut loc crima). Pentru că suferă de demență, ea se află internată într-un ospiciu. Paul se întoarce în orașul care l-a bântuit cu atâta vreme în urmă pentru a o revedea.

Între timp, detectivul Amanda de la Featherbank, protagonistă și în Omul Șoaptă, investighează o crimă înfiorătoare – doi adolescenți și-au omorât un coleg de clasă. Cercetările o poartă înapoi în timp, până la Charlie Crabtree – și la Paul. Într-un mod fascinant și înfricoșător, în Prietenul din umbră, Alex North ne ține în balans la limita dintre supranatural și natural.

RECENZIE:

Deși are aproape patru sute de pagini, am citit-o în câteva ore și pot să zic că dacă vrei o poveste atmosferică, plină de suspans, cu destule dezvăluiri și un final satisfăcător, atunci asta e pentru tine. 

Eram sceptică s-o citesc, căci "Omul șoaptă" mi s-a părut doar ok, însă am început-o de dimineață în autobuz, în drum spre muncă, și m-a prins de la primele pagini. Astfel încât abia am simțit drumul, iar apoi pe tot parcursul zilei am citit la fiecare ocazie și pe drumul de întoarcere n-am putut să n-o devorez până am ajuns la final. A trecut ceva timp de când o carte m-a prins așa de tare și mai ales că n-aveam nicio așteptare; dar m-am înșelat! 

Și chiar mă bucur să spun asta, deoarece "Prietenul din umbră" nu e doar un amestec bun de mister, roman polițist și horror, dar e și o poveste plină de oameni care încearcă să facă tot ce pot și pe care ți-e oarecum greu să-i judeci; mai ales ținând cont de circumstanțe și de faptul că nu prea aveau de ales sau așa li s-a părut lor bine atunci. Mi s-au părut destul de umane și vii personajele, și nu neapărat pentru că-s extraordinar scrise, ci pentru că fac greșeli la fel de ușor cum au momente în care arată cât de inteligente sunt, nu le e frică, mai ales față de ei, să recunoască c-ar fi putut face mai bine, și chit că nu-i ăsta scopul romanului... chiar îți arată că se pot schimba și că uneori cel mai potrivit moment să faci asta, e fix ăla nepotrivit. 

Ah și deși a fost un thriller amestecat cu elemente horror sau paranormale, pot să zic că nu m-a deranjat prea tare și chiar a adăugat la savoarea poveștii. Acum depinde de tine dacă o să-ți placă acest aspect sau nu, și pot să zic că mie nu mi s-a părut nici prea înfricoșătoare. Doar cât să te facă să cazi și mai adânc în pagini.

Mi-a plăcut mult și că a fost plină de dezvăluiri și întorsături de situație, iar faptul că avem două perspective, dar și momente din trecut, au făcut să nu știu niciodată la ce să mă aștept. Și chiar dacă la  început n-am fost fanul scriiturii, pot să zic că după ce ți se lipesc ochii de pagini și vrei să știi odată ce se întâmplă, nu prea mai observi asta și poate chiar o să apreciezi stilul.

Chiar recomand "Prietenul din umbră", fie c-ai citit "Omul șoaptă" sau nu, iar dacă n-ai citit-o și vrei totuși să-ncerci de la acest autor, atunci începe cu asta.

duminică, 21 ianuarie 2024

RECENZIE - Omul fără urmă de Catherine Ryan Howard

 Descriere:

Am fost fata care a supraviețuit Omului fără urmă... Acum sunt femeia care îl va prinde.

Tocmai ai citit primele rânduri din Omul fără urmă, memoriile lui Eve Black despre căutarea obsesivă a bărbatului care i-a ucis familia cu aproape 20 de ani în urmă.

Paznicul de supermarket Jim Doyle le citește și el și e tot mai furios de la o pagină la alta. Pentru că Jim a fost — este — Omul fără urmă. Cu cât citește mai mult, cu atât își dă mai bine seama cât de periculos de aproape de adevăr a ajuns Eve. Știe că n-o să renunțe până nu-l găsește. N-are de ales: trebuie s-o oprească înainte…

RECENZIE:

"Omul fără urmă" e un thriller de care-o să zici că-i foarte bun, însă doar dacă nu stai prea mult să-l diseci. Sau asta e ce cred eu.

Am vrut să citesc cartea, pentru că descrierea chiar m-a intrigat și voiam să văd cum se joacă autoarea cu ideea și cum o să se termine. Și pot să zic că mie mi s-a părut doar ok, voiam mult mai mult, iar unele părți mi s-au părut repezite sau abia menționate, pe când altele au avut mai mult timp și nu mi s-au părut că merită. Însă asta e doar părerea mea și știu că mulți iubesc povestea și li s-a părut perfectă. Așa că te invit s-o citești și îmi poți spune apoi cum ți-a plăcut sau nu. 

Mi-a plăcut mult mai mult prima parte din poveste, dacă pot să zic așa, și cu cât ne-apropiam de ultimul sfert și de final, așteptările mele s-au cam dizolvat. Însă asta poate-i vina mea, căci aș fi vrut să fie și mai plină de suspans, să aibă mai multă acțiune, jocul dintre Eve și Jim să fie mai intens și poate un pic mai agresiv. Așa mi s-a părut foarte... slab și scurt. 

Pentru mine "Omul fără urmă" e una din cărțile ce-ar fi putut să fie, căci sinceră să fiu n-a fost rea, dar țînând cont de potențialul ideii și apoi uitându-mă la execuție, eu am fost un pic dezamăgită. Dar sunt extrem de subiectivă și n-aș vrea să dai deoparte cartea asta, doar pentru că pe mine nu m-a impresionat.

Da, s-a citit repede, m-a prins imediat, când am citit în autobuz mai c-am și uitat să cobor la stația potrivită, personajele au fost interesante, deși cred că tot le-am cunoscut cu adevărat foarte puțin. Iar modul in care-i scrisă chiar o diferențiază de multe romane thriller, iar asta chiar m-a încântat. 

Eu îi dau 3 stele și chiar dacă doar atât, o recomand. E un thriller într-o mare de atâtea, dar și un pic altfel. Așa că dacă ai vreodată o zi când nu știi ce să citești, pune mâna pe ea. Iar eu n-o să ezit să mai citesc de la autoare.