luni, 22 ianuarie 2018

RECENZIE - FELLSIDE de M.R. Carey


Descriere:

Fellside e o închisoare de maximă securitate pentru femei, situată undeva într-un ținut mlăștinos din Yorkshire.

Jess Moulson și-ar putea petrece tot restul vieții acolo, deși nu-și amintește crima pentru care e condamnată. Nu știe cum a murit băiețelul care locuia deasupra apartamentului sau în seara care i-a schimbat viața, dar ziariștii s-au grăbit s-o numească „criminala de copii“.

Fellside este un loc unde până și pereții șoptesc. Iar cea mai puternică este chiar vocea băiețelului omorât. Mintea ii joacă feste lui Jess sau chiar i se cere ajutorul dintr-o altă lume?

RECENZIE:

N-am știut de ce vreau să citesc cartea asta cât mai repede și nici acum nu știu dacă înainte să m-apuc de ea știam ce citesc. Dacă m-așteptam la un thriller-mystery sau mă gândeam că va fi o poveste cu tentă de bântuială. Însă știu c-am pus mâna pe ea și că a fost destul de incomod s-o citesc, pentru că nu e tare subțire și cititul la birou al cărților de genul nu e cel mai comod din lume. Plus că nici n-am vrut să storcesc cotorul cărții sau să o rup. Așa că mi-am antrenat mușchii la degete și încheieturi :)).

Revenind. FELLSIDE a fost o poveste interesantă și chiar dacă au fost momente în care mi-a mai stat în gât și-a durat ceva până am mestecat și-am înghițit, m-am bucurat de ce-am citit și odată ce-am citit ultima pagină, m-am uitat la gigantul ăsta c-un zâmbet leneș pe buze. A fost o carte plină de mister și acțiune, însă n-a avut ritmul alert pe care eu îl așteptasem, nu m-a dat atât de tare pe spate și sincer m-așteptam să fie mai înfricoșătoare. Nu știu de ce, poate datorită coperții sau a aerului ce-o înconjoară sau faptul că totul se petrece într-o închisoare de genul și avem și voci sau fantome; sau poate-a fost doar în capul meu. 

Ca locație mi-a plăcut Fellside și Carey a reușit să picteze foarte bine locul, chiar și-acum îmi revin în minte imagini din interior, ce înfățișează deținuți sau comportamentul gardienilor, anumite mirosuri, minciunile, micile 'schimburi', bârfele, bătaia și ochii închiși, ce-arată cât de ușor poți muri într-o închisoare. Și nu pentru că ești slab sau pentru că nu ti se oferă toate condițiile, ci pentru că sunt destui ce vor avea grijă de ține dacă nu ești 'drăguț'.

Au fost mai multe lucruri ce mi-au plăcut la FELLSIDE, așa că o să-ncep cu singurul ce m-a deranjat și 'datorită' căruia nu m-am bucurat așa tare de poveste, și uneori chiar m-am simțit la kilometri distanță. N-am putut empatiza cu personajele, n-am simțit pic de emoție, scriitura nu mi-a transmis nimic și am avut impresia că urmăresc un film, de la început și până la sfârșit, pe mut. A băgat M.R. Carey descriere și sentimente în roman, dar din astea două doar una a reușit s-ajungă la mine. Personal, nu pot să iubesc cărțile ce nu-mi transmit nimic și nu mă fac să simt 'chestii', așa că pentru asta n-aș recomanda cartea nimănui. 

Aș recomanda-o pentru personaje, căci Jess a fost o femeie ce m-a surprins și deși nu e ea cea mai isteață sau cea mai puternică, nu se dă bătută și reusește să facă față situațiilor în felul ei; chit că de multe ori se trezește bătută sau toată lumea se teme de ea (nu că asta nu i-ar folosi), or din contră, se înfundă mai rău în... noroi și abia mai poate să respire. Mi-a plăcut faptul că deși nu-i un personaj puternic, fizic sau mental, nu renunță și reușește să obțină ceva. Acum ce preț are de plătit e partea a doua... 

Aș recomanda-o pentru acțiune, fiindcă au fost câteva momente când nu știam ce se mai poate întâmpla, deoarece se întâmplă deja prea multe și mai c-aveam impresia că face implozie închisoarea aia la ce tensiune se strânsese. 

Aș recomanda-o pentru suspans și pentru întorsăturile de situație, pentru momentele când nu te-aștepți la ceva bun și totuși se-ntâmplă, pentru clipele când totul e deja dus la extrem și oamenii-s la pământ, iar autorul nu se ferește de la a-i călca pe cap și a-i înfunda și mai mult cu nasul în mocirlă. 

Și mai ales aș recomanda FELLSIDE, deoarece 'toată chestia cu vocile' a fost tratată diferit și nu mi s-a părut o altă povestire sau repovestire a ceva ce-am mai citit. Carey n-a exagerat cu asta și nici n-a transformat romanul în ceva cu vânătoare de fantome sau casă, pardon, închisoare, bântuită, dar a băgat destul cât să ofere locului și romanului o tentă de ceva rece și crud. Iar la un moment dat te întrebi de cine să le fie mai frică: de voci sau de deținuți? 

Una peste alta, mă bucur c-am citit cartea și c-am tăiat-o de pe listă. Mi-a plăcut povestea și personajele au fost simpatice, investigația a fost ok și ușor de urmărit, nu te plictisești foarte tare așteptând să mai descoperi indicii și lucrurile sunt dezvăluite destul de repede. FELLSIDE conține destul suspans și acțiune să te țină ocupat, iar dacă nu te prinde partea cu vocile, atunci poate o să-ti placă partea cu tot traficul din închisoare. (Mie, într-un fel, mi s-a părut că s-a pus prea mult accentul pe aia și că la un moment dat devenise punct central al romanului, ceea ce nu știu dacă trebuia neapărat să fie, dar poate e doar impresia mea.)

 Dacă vă face cu ochiul, atunci indiferent de ce citiți de obicei, puneți mâna pe ea și după câteva pagini ar trebui să știți dacă va atrage sau nu. Deși poate nu va fi așa. (Eu prima dată am lăsat-o după cinci pagini și apoi am reluat-o în altă zi; tocmai pentru că nu era tonul ce-l așteptam.)

marți, 16 ianuarie 2018

RECENZIE - Fata din coșmaruri (Anna în Veșmânt de Sânge #2) de Kendare Blake


Descriere:

Au trecut câteva luni de când fantoma Annei Korlov a deschis o uşă către iad în subsolul din casa ei şi a dispărut prin ea, dar vânătorul de fantome Cas Lowood nu îşi poate găsi liniştea. Prietenii lui îi amintesc mereu că Anna s-a sacrificat pentru ca el să trăiască, nu să bântuie de colo-colo, pe jumătate mort. 

Dar el o vede peste tot: uneori în coşmaruri, alteori în viziuni înfricoşătoare. Şi totuşi, nu sunt doar halucinaţii… Anna suferă, pare a fi torturată, iar de fiecare dată când Cas o vede este mai chinuită. 

Băiatul nu înţelege ce s-a petrecut când a dispărut în iad, dar ştie că nu merită ceea ce i se întâmplă. 

Anna i-a salvat viaţa de mai multe ori, iar acum a venit momentul să-i întoarcă favoarea. 

RECENZIE:

De când am terminat primul volum am știut că vreau să văd ce se-ntâmplă în continuare și, că imediat ce voi pune mâinile pe următorul volum, adică acesta, îl voi citi dintr-o suflare. Așa că, de dimineață când mă gândeam dacă să-mi iau vreo carte la muncă, să am ce citi în pauze, ochii mi-au căzut pe Fata din coșmaruri. Am băgat-o în rucsac și restul e istorie. De ce? Fiindcă tocmai am mâncat-o în câteva pauze de zece minute și-n pauza de masă. Dar nu vă faceți griji, este teafără. Eu nu prea sunt, dar nu cred că-i pasă cuiva :)). 

Sincer, n-aș putea acum să m-apuc să vorbesc foarte mult despre roman sau despre serie, căci aș da prea mult din casă și nu vreau. Plus că, după mine, trebuie să citiți volumele astea fără să șțiți prea multe, ca să vă bucurați cu adevărat de ele. Cu cât știți mai puține, vă vor lovi surprizele și toate întorsăturile de situație, vei descoperi cât de complexe sunt și devin personajele și mai ales cât de ușor trec unele din ele linia dintre bine și rău; asta dacă există așa ceva în lumea creată de Blake. Iar dacă nu v-ați apucat de ele pentru c-așteptați să aflați mai multe păreri sau nu știți dacă sunt pentru voi, eu v-aș spune să încercați. Nicio părere nu va fi mai obiectivă și mai sinceră ca a voastră, și dacă ai citit zece sau o sută de pagini din prima carte și nu te-a prins sau simți că nu e deloc pentru tine, atunci poți pur și simplu să o închizi. Sau să mai încerci. Doar nu mai pierde timpul.

  Fata din coșmaruri a fost o continuare pe măsură și, deși n-am avut așteptări, a reușit să mă surprindă și să mă bucure. Oricât de mult ar putea să te bucure o astfel de poveste; aici referindu-mă la faptul că are un ton întunecat și violență, nimănui nu-i pasă cât rănește pe ceilalți atâta timp cât obține ce vrea, etc. 

Kendare Blake a îndesat bine în romanul ăsta destul suspans și acțiune cât să mulțumească și pe pretențioși, a conturat și mai bine personajele, oferindu-ne și mai multe detalii și ocazii să descoperim cum sunt, chiar și pe cele secundare sau episodice. Tot în Fata din coșmaruri am găsit și umor, sarcasm, dialog bine scris și o dinamică realistă între personaje, fie c-a fost vorba de familie, prieteni sau dușmani. Iar această dinamică aș lega-o de relațiile ce se rup în acest volum sau devin și mai puternice. Vedem prieteni foarte buni ce se îndepărtează sau persoane ce nu se suportă cum decid să lucreze împreună; ceea ce mie mi-a plăcut și a dat un aer realist poveștii. 

Nu zic de multe ori asta și nu pentru multe cărți, însă atât primul volum cât și acesta mi-au rămas în minte, ca atmosferă, personaje, replici și toate emoțiile ce m-au scuturat binișor, și aș recomanda seria oricui. Fie că citeșți romane pentru adolescenți sau îți plac poveștile mai întunecate, fie că vrei o lectură rapidă sau o carte fără personaje ce se îndrăgostesc imediat ce se văd și fără dulcegării. Plus că stilul te prinde bine, de la primele cuvinte, vocile puternice te atrag și te cuceresc, și sincer nu prea-ți mai pasă neapărat dacă sunt de partea binelui sau nu. Ajungi să empatizezi cu mulți, chiar și cu personajele "negative" și o să te întrebi de ce; poate te va deranja asta. Sau dimpotrivă, îți va plăcea. Iar eu zic că-i vina cărții și a lui Blake, care se joacă așa cu noi, iar nouă ne cam place.

Dacă n-ați citit seria deja, adică cele două volume, eu le recomand cu cel mai mare drag și cu tot sufletul meu mic și negru! N-aveți ce pierde, însă, oho, câte n-aveți de câștigat! Iar dacă ați citit deja primul volum, atunci ce așteptați? Să vină Anna să vă roage? Sau poate nu vă place să citiți singuri... sunt sigură că aveți un prieten pe care-l puteți corup... invita să devoreze aceste bunătăți cu voi. Așa că, nu mai pierdeți timpul!

duminică, 14 ianuarie 2018

RECENZIE - Unul dintre noi minte de Karen M. McManus


Descriere:

Unul dintre noi minte e povestea a ceea ce se întâmplă când cinci străini ajung în clasa de detenție a școlii, iar numai patru ies de acolo în viață. Fiecare este suspect, fiecare are ceva de ascuns.

Fii atent la toate detaliile și poate vei fi tu cel care va rezolva enigma:

Într-o după-amiază de luni, cinci elevi de la Liceul Bayview intră în camera de detenție.

Bronwyn, tocilara, va merge la Yale și niciodată nu încalcă vreo regulă.

Addy, prințesa, este frumoasa populară a liceului.

Nate, delincventul, este deja eliberat condiționat după ce a fost prins vânzând droguri.

Cooper, atletul, este starul echipei de baseball.

Și Simon, proscrisul, este creatorul unei faimoase aplicații de mobil care lansează bârfele fierbinți ale liceului.

Atâta doar că Simon nu mai iese de la detenție. La finalul orei în care cei cinci trebuie să-și ispășească pedeapsa, Simon moare. Potrivit anchetei, decesul nu este un accident. Luni moare, iar marți apar dezvăluiri senzaționale programate de el despre cei patru colegi care i-au fost alături în clipa morții, ceea ce îi transformă rapid în suspecți. Dacă nu cumva criminalul este altcineva și se află în libertate…

Toată lumea are secrete, nu? Ceea ce contează e cât de departe ai merge ca să le protejezi.

RECENZIE:

Da, da am citit cartea asta în sfârșit! O zic atât pentru mine, cât și pentru toți care m-au întrebat ce cred despre ea sau când naibii am și eu de gând să o citesc ca să poate vorbi deschis cu mine și să-mi spună tot ce le-a plăcut sau nu le-a plăcut, spoilers included. Într-un fel, nici nu știu de ce-am amânat atât, căci am avut timp și-aș fi putut s-o iau cu mine la muncă, însă, pe altă parte, am vrut s-o citesc acasă și să mă pot bucura și enerva în voie. Sunt oare singura ce se bucură când ghicește o întorsătură de situație înainte să se întâmple? Nu cred. 

Unul dintre noi minte a fost o poveste interesantă și m-a ținut în priză încă de la prima pagină. Iar felul în care a fost scrisă și faptul c-am avut vocea fiecărui personaj și-am putut vedea cum sunt, ce gândesc și ce planuri au, pe viu, au făcut totul mai real și realist. Mă gândisem la un moment dat că voi încurca personajele între ele, dar nu s-a întâmplat și chiar a fost distractiv cum autoarea a jonglat cu perspectivele, oferindu-ne doar părțile interesante și pline de suspans și emoții din perspectiva fiecăruia. Plus că, și asta mi-a plăcut mult, n-am observat vreo perspectiva sau vreun personaj să fi fost pus acolo doar ca numărul să fie mai mare; adică fiecare a contribuit cu ceva și toate la un loc au creat un puzzle destul de complex, care m-a făcut de multe ori să citesc atent sau să recitesc anumite pasaje.

Să fiu sinceră, nu plănuiam să termin romanul acesta azi și mai ales nu la după aproape trei ore după ce l-am început, doar că el, aparent, avea alte planuri. Dar a fost ajutat și de ritmul susținut al acțiunii și suspansului, create uneori din gândurile personajelor sau simple dezvăluri, uneori detalii cărora nu le dăm mare importanță, și nu doar din mari întorsături de situație. Plus că scriitura este extrem de fluidă și ușoară, încât nu-ți dai seama cum treci prin pagini sau cum de la prima pagină ai ajuns brusc la sfertul cărții. Nu că ar fi un lucru rău, însă poate vrei să te bucuri mai mult de el. Însă privește partea bună... nimeni nu spune că dacă l-ai teminat nu-l poți reciti.

Unul dintre noi minte, mi-a adus aminte de poveștile alea pe care le începi gândindu-te că vor fi așa, însă apoi descoperi că-s și altfel, dar nu-ți pare rău și continui să citești, căci îți place și mai mult. M-așteptam ca Unul dintre noi minte să fie doar un mystery sau un thriller, însă mi-a arătat că poate fi și despre problemele cu care ne confruntăm zi de zi, fie că suntem părinți sau adolescenți, despre multitudinea de relații ce se crează atât de ușor și se rup și mai repede, despre aparențe, minciună, curaj, ceea ce vrem cu adevărat și ceea ce credem că vrem; poate pentru că nu luăm o decizie doar pentru noi sau fiindcă n-avem curajul să acceptăm că aia vrem, din diferite motive. 

Legat de personaje, n-am un favorit, și aș putea zice că mi-au plăcut bucăți din fiecare. Toți au fost bine scriși, cu bune și rele, și m-am bucurat să văd că odată cu firul narativ au evoluat și ei, unii în bine, alții nu chiar, și chiar dacă unele lucruri nu erau așa de noi, și-au făcut simțită prezența fix atunci și acum, doar cât să-i zdruncine bine și să le dea un șut, împingându-i spre ceva mai mai bun. Sau poate doar ce meritau. Și că tot vorbeam de firul narativ. Nu vă zic ce și cum, însă v-aș recomanda, dacă v-apucați de citit, să aveți timp destul, fiindcă nu știți când o să mai lăsați romanul din mână.

Unul dintre noi minte nu e o poveste strict polițistă și nici una doar despre dramele adolescenților, rețele de socializare, probleme de liceu, bârfe, iubire, trădări, droguri și părinți. Ci e un amestec cu puțin din fiecare, fix cât trebuie, amestecat bine și scris în așa fel cât să te prindă, dar să nu te sufoce și nici să te plictisească. E ca un desert delicios și plin de ciocolată, însă rece și fresh, ca să nu-ți stea în gât și să bei trei litri de apă. Luați cu lingura sau cu mâinile și nu uitați să stați comod. A, și să recomandați și altora după ce-ați citit. Ca să-l citească sau să-l evite. 

Poftă bună! : )

duminică, 7 ianuarie 2018

RECENZIE - Demoni de Laura Nureldin


Descriere:

La împlinirea vârstei de 16 ani, Lisa Whelan primește un cadou care îi va schimba viața; acesta sosește într-o micuță cutie de catifea, însă cuprinde puterea unui întreg neam de vrăjitoare – strămoșii ei, de care nu aflase până atunci. Cel care o va iniția în arta vrăjitoriei este Yadiel, un demon enervant care și-a dedicat întreaga sa viață protejării familiei Lisei, chiar din vremurile în care s-au născut primele vrăjitoare Whelan, cu mii de ani în urmă. Totuși, noile puteri ale tinerei fete declanșează alte forțe, mult mai întunecate decât și-ar fi putut imagina vreodată…

Demonii ei o însoțiseră mereu. Nu ca s-o chinuie, ci mai degrabă ca să-i fie aproape. S-o țină de mână. Să-i ghideze pașii. Să o ridice atunci când simțea că se clatină.

Era ca și cum păzitorii ei ar fi fost îngeri căzuți.

Și totuși, nu avea nimic malefic. Oamenii o considerau una dintre cele mai bune și blânde persoane pe care le cunoșteau.

Poate că, la prima vedere, zăreau o scânteie din focul iadului în ochii ei, dar asta era tot.

Era cu adevărat o ființă bună. Și blândă. Dar, ca orice alt om, avea un secret. Al ei era acela că dansa cu diavolul. O făcuse mereu. Amândoi știau bine pașii și păstrau ritmul.

Până într-o zi.

RECENZIE:

 Nu știam la ce să mă aștept când am început cartea, așa cum nici nu știam ce mă atrage să o citesc când am auzit prima dată de ea sau când ochii mei se tot lipeau de copertă. Și într-un fel nici acum nu știu dacă aș zice că Demoni e un roman cu o idee originală sau care m-a impresionat prin ingeniozitate și scriitură, sau e o carte ce a cuprins fix elementele poveștilor cu vrăjitoare și demoni ce-mi plac foarte mult și ne atrag pe toți ca fluturii la bec, dar care a folosit aceste elemente într-un fel propriu; întorcându-le uneori pe dos sau amestecându-le între ele și creând ceva cunoscut și totuși cu alt gust și altă înfățișare.    
  
 Pentru mine Demoni a fost cartea de duminică și m-am simțit extraordinar citind-o și bucurându-mă de fiecare capitol, devorând paginile și simțindu-mă fericită când s-a terminat. Și nu că n-aș fi vrut să mai continue, ci pentru că a fost o cursă așa de relaxantă și plină de suspans, cu niște personaje bine conturate și pline de viață, încât la sfârșit n-am avut cum să nu zâmbesc și să mă bucur c-am avut parte de această scurtă excursie. Iar dacă și voi vreți o excursie scurtă sau o plimbare mai lungă, în care să vă bată puternic inima în piept și să rămâneți fără respirație, dar fără să vă ridicați din pat sau să ieșiți din casă, atunci citiți asta. Efectul e garantat și doar după ce închideți cartea o să realizați că voi n-ați fost fizic acolo. 
  
 N-o să vorbesc despre firul narativ, căci nu vreau să dau și mai mult din casă, pe lângă descriere, însă deși nu m-a luat prin surprindere, adică am putut să văd unele lucruri înainte să se întâmple sau am avut o vagă idee încotro se îndreptă povestea, tot mi-a plăcut și a fost interesant să observ cum tot voiam să citesc mai repede. Indiferent dacă întorsăturile de situație m-au prins pe picior greșit sau nu. Plus că și personajele bine construite, dialogul, descrierile ce te fac să vezi ce ți se spune, să inspiri aerul ăla și să simți tu loviturile pe piele, și suspansul care te ia așa încet de mână și apoi, când nu te-aștepți, îți face vânt în gol, reușesc să-ți ofere o lectură delicioasă și pe atât de încărcată de emoții și râsete, pe atât de scurtă. Și cred că fiind scurtă aici constituie un plus pentru poveste și nu un minus; căci a avut fix numărul de pagini cât să te țină în priză și să te facă să te simți bine, și s-a terminat înainte să se lungească fără sens.  

 Dacă ar fi s-aleg un singur lucru ce mi-a plăcut din Demoni aș zice dialogul, pentru că deși mi-a plăcut suspansul și acțiunea n-a fost de ignorat, dialogul parcă a dat viață poveștii și a fost aura aia ce-a îmbrăcat tot și m-a tras iar și iar în poveste când voiam să iau o pauză. Discuțiile dintre Lisa și demoni sau dintre Lisa și alte personaje au fost ușor de urmărit și pe cât de simplist au fost scrise, pe atât de mult mi-au plăcut și mi-aș fi dorit să pot participa măcar o dată la ele. Plus ca, cine nu vrea să poată vorbi cu demonii sau măcar cu unul singur, unul mic. Se poate?  
  
 Recomand Demoni tuturor celor care vor o lectură rapidă, însă captivantă, plină și bună din toate punctele de vedere. Căci, cine spune că o carte ce se citește repede e lipsită de substanță sau nu ne rămâne în minte? Iar dacă nu mă credeți, atunci puteți foarte bine să puneți mână pe ea, citiți-o, în ritmul vostru, și apoi v-aștept să vorbim. Chiar sunt curioasă cum vi s-a părut și dacă nu v-a plăcut aștept părerea voastră și argumentele. Poate voi ați văzut ceva ce mie mi-a scăpat. Demoni nu e un roman ce m-a impresionat cumplit sau îl voi recomanda tuturor fiindcă m-a făcut să gândesc sau mi-a schimbat o idee despre ceva, ci pentru că mi-a oferit câteva ore pline de râs și suspans într-o duminică. Și de multe ori asta e mai important ca altceva. 

miercuri, 3 ianuarie 2018

RECENZIE - Omul pictat (Demon #1) de Peter V. Brett


Descriere:
  
 Omenirea a ajuns prizonieră unor creaturi ivite din adâncurile pământului când apune soarele, care distrug tot ce le iese în cale până în zori. Atunci soarele le alungă în văgăunile din care au apărut. 
  
 Se întunecă și cei câțiva supraviețuitori se ascund în spatele unor simboluri magice, a căror putere se pierde în negura timpurilor. Anii trec, satele sunt din ce în ce mai departe unul de altul și demonii își continuă atacurile. Un mesager îl învață pe Arlen ca frică e cel mai mare rău din lume. Leesha e distrusă din cauza unei minciuni. Destinul lui Rojer se schimbă pentru totdeauna grație unui drumeț care poposește în oraș. 

Dar toți trei visează la o lume în care oamenii nu se vor mai ascunde în spatele zidurilor și simbolurilor magice. 

RECENZIE:


 Omul pictat a fost unul din romanele ce-a stat pe lista mea de "citit cât mai repede" atât de mult, încât am crezut că nu-l voi mai citi sau că interesul meu va scădea la un moment dat; dacă tot nu mă convingeam să pun mâna pe el. Așa c-am pus piciorul în prag și-am zis că-l citesc sigur în ianuarie. L-am citit ieri, ca să fiu sigură că nu mă iau iarăși cu altele și îl uit, din nou, într-un colț și, din nou, să se uite urât la mine când citesc altceva. 

 Nu știu cum a fost pentru alții, însă eu am preferat să-l încep fără să fi citit recenzii înainte sau descrierea, așa c-am avut parte, poate, de mai multă distracție. Or poate e și faptul că fantasy nu e neapărat un gen din care citesc mai mereu și orice nouă lectură din el e magică. Nu spun că dacă aș fi fost fan fantasy nu mi-ar fi plăcut, însă poate mi-ar fi fost mai ușor să spun dacă seamănă cu alte serii sau dacă anumite puncte, cum ar fi sistemul de magie sau felul în care cartea e scrisă sau cum personajele sunt creionate, sunt cu adevărat originale sau îmi par asemănătoare sau împrumutate din x carte.  
  
 Omul pictat a fost un roman ce l-am citit extrem de repede și chiar am rămas surprinsă la cât de repede l-am terminat. Deoarece așa nu arată a carte subțire și mă gândeam că-mi va lua cel puțin o zi întreagă sau două, însă l-am citit tot în câteva ore, cum fac de obicei cu povești pe care le devorez. Fantasy sau nu, povestea și lumea aceasta te prind și deși încerci să fii obiectiv, când ceva te farmecă nu e atât de ușor; și mai lași de la tine sau anumite elemente te încântă așa tare, de nu mai vezi micile greșeli sau acel detaliu nu mai e sâcâitor.  

 Și când spun detaliu mă refer la faptul că n-am putut să mă atașez de niciun personaj și n-am simțit niciun fel de emoție. N-am putut empatiza cu nimeni și nu mi-a părut rău când eroii au fost în pericol sau erau aproape să moară. Ceea ce pentru mine e un mare minus și mi-aș fi dorit să mă pot bucura de carte "la capacitate" maximă. Uneori chiar am avut impresia, din cauza acestei lipse, ca sunt în afara poveștii și că mă uit printr-un geam la ce se întâmplă. Mi-a părut rău că nu m-a prins cu totul și că au fost și momente în care a trebuit să-mi spun să continui chit c-aș fi luat o pauză sau aș fi pus-o departe, doar pentru că era enervant să mă forțez să simt ceva sau să-mi dau seama dacă e vina mea sau a cărții.  
  
 Lăsând 'detaliul' ăsta la o parte, Brett a reușit să construiască o poveste colorată și magică, pe atât de frumoasă și veselă, pe atât de sângeroasă și întunecată, care, cred eu, că are ceva pentru orice fel de cititor. O poți citi dacă vrei un sistem de magie interesant sau dacă-ți plac bătăliile și nu neapărat cele între vrăjitori sau între ei și oameni, dacă-ți place mereu să descoperi ce monștri mai sălășuiesc în locuri uitate sau chiar sub nasurile sătenilor, poate-ți plac intrigile complicate și suspansul sau o mulțime de personaje ce vor același lucru și luptă împreună, însă sunt atât de distincte între ele de le vezi pe toate, fără să le încurci;  indiferent de cât de mult sau puțin apar în roman. 
  
 Nu s-a nimerit ca Omul pictat să fie o carte extraordinară sau care să mă dea pe spate, dar a fost una bună, delicioasă, care m-a făcut să visez și care momentan îmi șoptește să cumpăr și următorul volum; dacă tot am terminat-o și n-am ce să citesc (exceptând tonele de cărți ce zac în bibliotecă sau pe lângă mine, normal). Și cine sunt eu să refuz, nu? Plus că finalul, suspansul, felul în care personajele au evoluat și momentele ce m-au luat prin surprindere, mă fac să cred că următoarele volume mă vor încânta mai tare. Iar poate voi o iubiți sau o veți iubi și pe aceasta, căci merită. N-am iubit-o, cum spuneam și mai sus, dar mi-a rămas în minte și știu sigur că la următoarea rundă de cumpărături volumul doi vine cu mine acasă. 
  

miercuri, 27 decembrie 2017

RECENZIE - Un băiat numit Crăciun de Matt Haig


Descriere:

Un băiat numit Crăciun este cartea cea mai frumoasă pe care-ți poți dori s-o citești de sărbători. Are de toate: zăpadă, aventuri, magie, umor, reni, turtă dulce, elfi, spiriduși și un băiat pe nume Nikolas căruia nu-i e teamă să creadă în magie.

Frumos întrețesută printre rânduri, lecția pe care o învață Nikolas și, odată cu el, copiii de toate vârstele care citesc cartea, este că adevărată magie a Crăciunului este magia dăruirii, un dar de care ne putem bucura cu toții.

Plină de înțelepciune și umor, Un băiat numit Crăciun, este deja un clasic în devenire, o poveste neobișnuită și incitantă, scrisă de autorul de succes Matt Haig și minunat ilustrată de Chris Mould.

RECENZIE: 

Bine ați venit la recenzia zilei! Azi vom învăța cum să transformăm un cititor fericit, sau măcar unul realist, într-unul fărâmicios, care plânge, râde, țopăie și se sufocă în același timp. Avem nevoie doar de-un cititor, un loc comod, câteva ore libere și o carte; pentru carte am ales să folosim Un băiat numit Crăciun. Se iau cititorul și cartea, se așează într-un loc comod, li se oferă câteva ore împreună, se mai verifică din când în când, să vedem dacă se înțeleg și se amestecă bine, iar la final, când cititorul a dat ultima pagină, se scot cei doi și li se oferă, împreună sau separat, o îmbrățișare lungă și câteva vedre cu apă. Să rămână fragezi, să nu-și piardă forma și, desigur, să nu se dezhidrateze.

Lăsând puțin gluma la o parte, da, am citit Un băiat numit Crăciun și nu știam în ce mă bag. Am tot auzit de carte, știam că are ilustrații minunate dinainte să le văd, știam că-mi va plăcea povestea, stilul, că Nikolas va fi un prieten de nădejde și că ne vom înțelege, eram conștientă că o voi citi fără să respir sau să iau pauze. Voiam s-o devorez și s-o strâng tare, tare la piept, iar apoi să le dau prietenilor cu ea în cap, ca s-o citească, sau să le bat în ușă sau în geam *deși nu știu dacă mă pot urca, dar rezolv* până aveau să mă bage în seamă. Doar că mi-a plăcut și mai tare și nici n-ajunsesem la jumătatea poveștii, că eu deja m-apucasem să-mi cicălesc prietenii și familia să o citească. Totuși, am fost pașnică, să știți!

Un băiat numit Crăciun e considerată de mulți o carte pentru copilași și una doar pentru Crăciun, însă eu zic că poate fi citită oricând, oricum, oriunde și la orice vârstă. Mă și văd recitînd-o când afară sunt 40 de grade și mi se lipește fundul de bancă sau în timp ce mă îndop cu cozonac ca un hârciog, de Paște, băgând în mine până crap. Nu înainte de a termina cartea, desigur. Acum nu știu dacă atunci când o să am obrajii ca un harciog și mă voi chinui să respir, și-mi vor curge lacrimile, astea vor fi de la faptul că bag în mine ca un nesătul sau pentru că romanul mă amețește ca o comedie colorată și mă scutură bine, ca pe-o șosetă roșie plină cu bomboane, încercând să vadă dacă nu mai cade ceva din mine.

Spuneam că Un băiat numit Crăciun poate fi citit la orice vârstă și de oricine, și cam așa e. După ce-am terminat eu cartea m-am trezit povestindu-i fratelui meu, care m-a privit sceptic, pentru că de obicei nu mă entuziazmez așa pentr-o carte de Crăciun *știe că sunt un fel de Grinch mov, văr îndepărtat al celui verde*, apoi a răsfoit-o și a văzut că are ilustrații. A citit o pagină, două, iar apoi mai că m-a dat afară, căci voia omul să citească în liniște. După câteva ore, în timp ce eu încercam să nu mai fiu hârciog și să mănânc civilizat, l-am auzit vorbindu-i tatei de ce-a citit el. Să-l convingi pe tata să citească așa ceva e ca și cum m-ar convinge pe mine cineva acum să citesc manualele de construcție ale unei rachete. Mă, sună interesant, dar parcă nu prea... treacă meargă, hai o pagină, o ilustrație și bam! 

M-am simțit puțîn ciudat când tata a venit la mine să-mi înapoieze cartea și zâmbea de parcă îl văzuse pe Moș Crăciun, ascuns după canapea, când avea patru ani, însă în același timp părea trist. Damn, dacă știam că pot cuceri lumea doar cu o carte începeam de mult. Și la cum am văzut doi oameni diferiți țînând cartea asta în brațe, râzând, plângând și apoi vorbind despre ea, nu cred că mă voi opri. Asta până încep să citesc volumul următor și pregățiți-vă de al patrulea război mondial. 

Nu vă pot spune despre firul narativ sau despre personaje, căci aș da atâtea din casă și mi s-ar rupe sufletul. Un băiat numit Crăciun e o carte de citit, de iubit, de simțit, de zâmbit în pagini, de ținut în brațe, de terminat, și apoi de dat mai departe. Presimt că se epuizează stocul numai dacă m-apuc eu să cumpăr pentru toți cunoscuții și mătușile din neam. Plus că e atât de versatilă! O puteți citi singuri, cu un copil alături, cu trei copilași, puteți să-i citiți și pisicii, câinelui, bunicului sau vărului grinchios, poate-și revine. Merge cu cozonac, cu ceva sărat, poate mâncați paste sau sushi. E lectura perfectă la orice moment al zilei și indiferent de ce stare aveți. Și poate exagerez, dar vă rog, măcar puneți mâna pe ea și deschideți la prima pagină. Vă surâde? Eu sper că da.

Un băiat numit Crăciun nu e o carte despre Crăciun și nu e una fericită sau tristă; ci e o bucată de suflet pusă în cuvinte care-ți spune despre: greutăți, sacrificiu, râsete, lacrimi, agonie, ambiție, furie, speranță, mâncare, peisaje minunate, frig, căldură în suflet, îmbrățișări, creaturi, prieteni, familie etc. E ceva de simțit, de trăit, de asimilat și imposibil de uitat.

Recomand din tot sufletul și dacă nu vă place cozonacul puteți să fiți harciogi și cu altceva. Doar citiți cartea! 

P.S.: dacă nu vă plac hârciogii puteți fi și altceva.

marți, 19 decembrie 2017

RECENZIE - Duetul nostru întunecat (Acest cântec neîmblânzit #2) de Victoria Schwab



Descriere:

Lumea se află în pragul distrugerii. Iar ei, la fel.

Lui Kate Harker nu îi este teamă de monștri. Îi vânează. Și se pricepe al naibii de bine la asta.
August Flynn și-a dorit cândva să fie uman. Dar are un rol de jucat. Și îl va juca, indiferent de consecințe.

Lupta a început.

Monștrii câștigă.

Kate va trebui să se reîntoarcă în Verity. August va trebui să îi permită să intre. Și un nou monstru așteaptă ‒ unul care se hrănește din haos și aduce la suprafață demonii interiori ai victimelor sale.

Ce va fi mai greu de supus: monstrul pe care îl înfruntă sau propriii lor monștri?

RECENZIE:

Am terminat Duetul nostru întunecat cu aproape o oră înainte să plec de la muncă și apoi am stat câteva ore să-mi aranjez, cât de cât, gândurile și emoțiile, și să-mi dau seama ce simt cu adevărat; lăsând deoparte respirația tăiată și toate nodurile din gât sau momentele în care am vrut să țip și să strâng prea tare cartea, de bucurie sau de tristețe și furie. Încă nu știu dacă aceasta va fi o recenzie coerentă și/sau lungă, dar voi încerca. Oricum, dacă ați citit primul volum, atunci acesta trebuie devorat neapărat, și repede, iar dacă nu, chiar vă invit să le citiți pe ambele. Tot, cât mai repede.

Fiind al doilea și ultimul volum din serie, m-așteptam să mă scuture bine și să-mi răspundă la toate întrebările, poate și să creeze altele, să mă amețească, să-mi ofere o mulțime de stări și să fiu acolo cu totul. Și am fost. Am citit volumul mai repede decât voiam și m-așteptam, m-a zguduit și mai tare și, chiar dacă la un moment dat începusem să m-aștept la cel mai rău, tot m-a luat prin surprindere. Și încă nu știu dacă să spun că una peste altă așa trebuie să se întâmple sau nu. Căci, într-un fel înțeleg de ce și poate n-aș fi văzut o altă "soluție" sau turnură de situație, însă, în alt fel, cumva simt puțin regret. Iar dacă vă-ntrebați la ce mă refer, atunci sper să vă dați seama, iar dacă nu, zic să citiți cartea și apoi mai stăm de vorbă.

Haideți să vorbim de Kate și August, doi oameni care m-au întors pe dos în câteva ore și m-au spart de atâtea ori pe cât m-au construit înapoi. Poate exagerez sau poate nu, însă ăștia doi sunt speciali și au evoluat enorm comparativ cu primul volum. Mi s-au părut mai puternici, mai direcți, mai sinceri unul cu altul, cu ceilalți și cu ei înșiși, chiar dacă n-a fost mereu nevoie de cuvinte, au acționat cum au considerat și au încercat să facă bine. N-aș putea spune care-mi place mai mult și chiar mă regăsesc în ambii, atât cu bune cât și cu rele. Încă încerc să-mi dau seama dacă după cartea asta ar trebui s-ascult mai mult de o anumită voce sau nu. Totuși un duet sună mult mai plăcut. Și mai tentant. 

Victoria Schwab a reușit să îndese în Duetul nostru întunecat tot ce vrei și ce nu, cele mai mari așteptări și dorințe ale tale ca cititor, dar și temeri, legate de firul narativ, personaje, relații, emoții, final, și a jonglat cu atâtea lucruri că la un moment dat te întrebi cum a mai stat romanul în picioare. Și nu mă refer la faptul c-ar fi stufos și greu de citit sau plin de descrieri, ci e așa plin de emoții și extreme, suspans, acțiune, lacrimi, zâmbete, durere, iubire, țipăt, dor, sânge, ușurare, muzică, versuri, frumusețe și urât, încât rămâi mut. Sau începi să țopăi, mormăind pentru tine, prin casă, în timp ce ții strâns cartea în brațe. Asta dacă n-ai fugit deja și cauți următoarea victimă, pardon, persoană, căreia să i-o recomanzi. Să suferiți, ăhm, să vă bucurați împreună.

O să mă opresc aici cu recenzia și vreau să fiu sinceră: poate mâine sau săptămâna viitoare n-o să mai simt așa multe legat de cartea asta sau poate voi simți și mai tare, deoarece am avut timp să mestec mai bine anumite lucruri, însă important e că merită s-o citiți. De ce? Pentru că reușește să te facă să-ți pui întrebări, să te gândești cu adevărat la ce-i bine și rău, la ce face cu adevărat un monstru, ce te face uman, cine și ce nu e câte puțin din ambele, și cât de greu sau ușor nu e să devii sau să redevii una din ele. Sau niciuna. 

Puteți citi Duetul nostru întunecat indiferent de ce gen sau autori citiți de obicei și eu zic că o să vă placă. Schwab a băgat sigur ceva și pentru tine, iar acel ceva e acolo și așteaptă; așa că nu lăsa luminița aia să se stingă și să fie înghițită de beznă sau nu lăsa licărul ăla de întuneric să dispară în soare. Prinde-l în palme, mângâie-l și uită-te bine. Nu era ceva neînsemnat, ci o bucată de suflet. Al tău oare? O fi căzut din carte. Ia vezi, poate le găsești și pe restul tot acolo. : )


luni, 11 decembrie 2017

RECENZIE - TU de Caroline Kepnes


Descriere:

Atunci când o tânără și frumoasă scriitoare aspirantă intră în librăria din New York în care lucrează Joe Goldberg, el face ceea ce ar face oricine în situația lui: îi caută pe Google numele pe care l-a aflat de pe cartea de credit.

Este doar o singură Guinevere Beck în întreaga metropolă. Ea are un profil public de Facebook și postează pe Twitter neîncetat, dezvăluindu-i lui Joe tot ce ar avea nevoie să știe: se recomandă pur și simplu Beck, pentru prietenii ei, a urmat cursurile la Universitatea Brown, locuiește pe Bank Street și va fi la un bar din Brooklyn diseară – locul perfect pentru o întâlnire „întâmplătoare”.

Pe măsură ce Joe capătă în mod invizibil și obsesiv controlul asupra vieții lui Beck, el orchestrează o serie de evenimente pentru a se asigura că Beck nimerește în brațele lui primitoare. Trecând de la statutul de hărțuitor din umbră la cel de iubit oficial, Joe se transformă în bărbatul visurilor lui Beck, totul în timp ce, pe tăcute, înlătură orice obstacol care i-ar putea sta în cale. Chiar dacă asta ar însemna să ucidă.

RECENZIE:

 De când mi-au căzut ochii pe cartea asta, prima dată pe goodreads, am vrut să o citesc și știam că trebuie să o am cu orice preț, pentru c-avea să fie genul meu. De ce? N-aș spune că sunt un fan al criminalilor în serie sau al urmăritorilor obsedați sau că mă fascinează psihopații, încât să-i urmăresc eu pe ei. Dar urmăresc tot ce prind pe acest 'subiect' și e bine făcut, citesc cărți pe tema asta și mi se pare extrem de interesant să descoperi cum gândește un astfel de om, ce vrea, dacă are motive sau nu. Și ce-am găsit mereu și mereu, urmărind, citind, ascultând și văzând, chestii pe tema asta e că oamenii ăștia-s peste tot, arată ca noi și ca ceilalți, n-au nevoie de un motiv anume, nu regretă după ce ucid sau îți distrug viața, și dacă au pus ochii pe tine nu te poți ascunde sau scăpa de ei. 
  
 Așteptări mari legate de TU am avut și tare mă bucur să spun că mi-au fost atinse, în unele momente chiar și depășite. Mi-a plăcut modul în care e scrisă și structurată povestea, și chiar dacă mare parte am simțit că sunt în capul lui Joe, au fost și, puține, clipe în care am fost Beck. I-am simțit teama, emoțiile, mintea fugindu-i în cercuri, încercând să găsească o ieșire și să se ducă departe de bărbatul ce n-o lasă în pace. Asta dacă vrea s-o lase în pace. Oare vrea? TU ce zici?  
  
 Pentru mine, Joe a fost ceva fascinant și nu m-a speriat deloc, chiar dacă uneori a mers mai departe deat m-aș fi gândit eu vreodată; punându-mă atât în locul lui ca urmăritor, dar fiind și în papucii victimei. Totuși, ținând cont că am fost în elementul meu și cu 'unul de-ai mei', aș zice să nu mă credeți când zic că e un om fermecător, bun, ambițios, care-ți îndeplinește toate dorințele și te duce pe culmile fericirii, îți dă aripi, și apoi, subit sau lent, ți le rupe una câte una... fulg cu fulg. Căci Joe e un tip periculos, ce trebuie evitat, nu trebuie crezut și să nu cedezi, vreodată, în fața vorbelor lui, a aerului nevinovat și prietenos, și să nu te lași mințit/ă de ochii aia sinceri și pătrunzători. Ăsta dacă nu vrei să fii următoarea lui victimă. Vrei? 
  
 Despre firul narativ n-o să vorbesc, dar TU a fost un roman ce l-am devorat, apoi am luat o pauză de câteva ore, m-am trezit recitînd pasaje din el, și când am prins pe cineva m-am apucat să-i recomand ce-am citit. Vă imaginați cât de normal sună: "trebuie să citești asta! Joe o urmărește pe Beck și află totul despre ea, ajunge să îi știe orice mișcare, e de-a dreptul vrăjit, iar ea îi cade în brațe aproape imediat. Plus că are o minte sclipitoare și... da, da e psihopat. ... Nu, adică... da, e periculos, știu! Dar ascul... da, știu că nu e bine și că e bolnav și ea ar trebui să cheme poliția sau să-i dea una... *pauză lungă* o vei citi, da?". Asta fiind așa un mic rezumat al discuției avute cu o prietenă, ce se uita la mine de parcă-mi crescuseră urechi sau cornițe. 
  
 Dar trebuie să citiți TU! Nu-i așa ca vreți un roman plin de suspans și acțiune, cu dialog bine scris și cu personaje memorabile? Vreți să-l cunoașteți pe Joe și să fiți prieteni, nu? Sau poate vrei să fii de partea lui Beck și să-ncercati să-l pocniți zdravăn. Sau să-l iubiți, știu și eu... Linia dintre ele e aproape inexistentă, oricum. Vă învață Joe cum funcționează asta și e chiar distractiv. Nu, nu mă refeream la a urmări pe cineva și a-l ucide dacă nu te acceptă. Sigur nu la asta. *blush* Ci la cum să iubești pe cineva deși nu e perfect și uneori vrei să-l strângi de gât sau doar să-i dai una.  
  
 Cred că mă opresc aici cu recenzia și repet, citiți acest roman! Beck și Joe sunt simpatici, reali, imperfecți, iar acțiunea și suspansul  te ține lipit de carte de la început și până la ultimele cuvinte. Iar când ajungi acolo o  recitești, de câteva ori. Te asigur.  Romanul e bun de citit oricând, cu oricine  oriunde...   când sunteți în mijloacele de transport, pe drum, când știi c-ai încuiat ușa și ai verificat ferestrele; să n-aveți musafiri, pardon, admiratori.   
  
  P.S.: nu e nimic ciudat dacă acum crezi că te urmărește cineva sau crezi c-ai auzit telefonul sunând.   
  P.S.2: ai văzut silueta aia, din mulțime, ce se uită fix la persoana aia cu geacă cu verde? nu? ah, sigur  nu. tu erai. victimă sau urmăritor? :D  
  

sâmbătă, 9 decembrie 2017

RECENZIE - Transformarea (vol. 1 & 2) de Justin Cronin


Descriere:

Proiectul NOE, un experiment secret, o ia razna în clipa în care se răspândește din greșeală un virus care transformă ființele umane în altceva – ceva ucigător, ceva indestructibil.

Amy, o fetiță de șase ani, supusă și ea experimentului, e salvată de un agent FBI, împreună cu care fuge în munți, departe de lume și de urmările dezastruoase ale Proiectului NOE. Transformarea imagineaza o lume credibilă, dominată de frică și de nevoia de supraviețuire. E foarte posibil ca soarta omenirii să fie în mâinile unei fetițe. Mizând pe o viziune ambițioasă și pe un stil puternic, romanul lui Justin Cronin spune o poveste tulburătoare despre catastrofă și supraviețuire, despre sacrificiu și speranță. 

Povestea lui Amy, fetița părăsită de mama ei și sechestrată pentru un experiment apocaliptic, se desfășoară într-un univers care trece printr-un moment de dramatică schimbare.

Străbătând distanțe lungi și decenii întregi, destinul ei ne poartă într-un viitor întunecat, ce stă sub semnul violenței și al disperării. Și numai Amy poate salva lumea...

RECENZIE:

Cred că de cel puțin o săptămână încerc să încep, măcar, recenzia pentru cartea asta și mereu am sfârșit prin a mă uita pentru jumătate de oră la o pagină albă ce n-a vrut să se umple singură. Și nu pentru că n-aș avea ce spune sau fiindcă nu mi-a plăcut. Ci pentru că aș avea atâtea de zis și încă n-am reușit să-mi ordonez toate gândurile și mă mai trezesc răsfoind câte un volum și recitind un pasaj, personajele incă umblă p-aici și-mi mai șoptesc câte ceva, iar finalul... *siiiigh* 

Probabil ați mai auzit asta de la mine, și poate și de la alții, însă cartea asta e genul ăla pe care trebuie să-l citești, să-l simți, să-l guști, să-l mesteci bine și să-l lași să se așeze un pic înainte să vorbești despre el sau să-l înțelegi pe deplin. Nu zic că e ceva filosofic sau o să-ți dea bătăi de cap, deoarece scriitura e plăcută, ritmul oscilează între alert și momente de respiro, acțiunea lucrează pe mai multe planuri și nu știi ce și cum o să explodeze în continuare, personajele sunt complexe și cu fiecare capitol mai afli încă ceva, ca să poți finaliza puzzle-ul ăla la care nu știai c-ai început să muncești de la prima pagina. 

Personal, nu m-așteptam să-mi placă așa mult și nu c-aș fi avut un motiv anume, doar că după ce-am citit descrierea și am privit coperțile ceva-mi zicea că nu e pentru mine, că-n cel mai rău caz va fi un roman de care mă voi bucura pe moment și apoi îl voi lăsa deoparte, așa cum fac de obicei. Doar că m-am înșelat și, zău, că nu regret! 

Transformarea a fost povestea ce-a început ușor, mergând în vârful degetelor ca un elefant în magazinul de porțelanuri, iar apoi, după ce-a așteptat să te-așezi comod și să nu-i mai acorzi atenție și să nu mai tresari la cel mai mic zgomot, a luat-o la vale și mai ca un om ce sare cu parașuta, și-a luat avânt. Sper că n-ai probleme cu inima și să respiri în orice condiții, căci vei avea nevoie. Eu m-am trezit zâmbind la întorsăturile de situație și țipând sau chicotind când cineva reușea să-i inducă pe ceilalți în eroare sau să le-o plătească cu vârf și îndesat. 

Personaje preferate n-am, trebuie să recunosc, însă o să ai de unde alege. Nu vreau, totuși, să-ncep aici o listă și să spun de ce mi-a plăcut cineva mai mult decât altcineva sau pe cine am vrut să ucid cu fiecare respirație pe care o lua; nu-mi place să influențez și vreau să citești cartea asta fără să ai dinainte o idee formată. E cel mai bine așa. Și nu-ți face griji, indiferent cât de pregătit sau nepregătit ai fii, tot o să te rostogolești la vale și, deși te vor durea toate și te vor ustura gâtul și ochii, de la frig și de la atâta țipat, *nu c-ai țipa cu ochii, dar înțelegi tu*, te vei bucura de călătorie. Poate o să-ți și pară rău când vei ajunge la final. Iar dacă o să mai vrei încă o dată, depinde doar de tine.

Știu c-am scris mult în recenzia asta și totuși n-am zis mai nimic, dar, așa cum spuneam la început, nu e ușor să vorbești deschis despre cartea asta și mai ales când nu vrei să dai spoilere. E romanul perfect atunci când cauți ceva cu acțiune multă și mustind de suspans, când vrei ceva care să te sece cu întrebările și să scoată la iveală detectivul din tine și iubitorul de ghicitori, atunci când vrei ceva sumbru, dar colorat și plin de energie, ceva vesel și care să-ți arate latura umană a oamenilor. 
E cartea ce te enervează și ai arunca-o pe geam, dar apoi, înainte să iasă afară, ai strânge-o la piept și ai înghiți în sec, făcându-ți curaj s-o deschizi iar. E acel ceva când vrei personaje reale și tari, care luptă pentru ele și pentru alții, dar acel altceva ce-ți arată că nu e greșit să fii vulnerabil și să ceri ajutor, să te târăști când nu mai poți și să lași dușmanul să aibă avantaj. E un mix de emoții pe care nu știi dacă să-l bei sau să-l arunci la chiuvetă. E o pastilă amară ce-ți face bine și e melodia aia ce-ți "doare" urechile, dar parcă n-ai apăsa pe stop.

Tranformarea e ceva ce trebuie citit și-ți trebuie doar timp, voință, o minte deschisă și curaj. Ah, și ceva dulce și un loc comfortabil. De ce? Vei afla pe parcurs. Și poate o să-mi dai dreptate sau poate nu. Oricum ar fi, eu aștept să-mi zici cum ți s-a părut și chiar dacă ți-a plăcut sau nu, eu mă bucur c-ai încercat.

Lectura plăcută! : )

duminică, 19 noiembrie 2017

RECENZIE - Vrăjitorul Vântului (Tărâmul Vrăjitorilor #2) de Susan Dennard


Descriere:

În Tărâmul Vrăjitorilor, pe care cititorii l-au descoperit în Vrăjitoarea Adevărului, sunt vremuri tulburi. După ce a trecut de un obstacol ca prin minune, prințul Merik e hotărât să pornească într-o misiune grea. Străbate distanțe de poveste, descoperă orașe și urzește un plan întreg. Totul, de dragul adevărului – despre trădarea surorii sale și despre nedreptatea suferită de cei fără apărare.

O amenințare zdravănă planează asupra Tărâmului Vrăjitorilor, un război stă să izbucnească, o poveste merge mai departe și aduce noi provocări. Fantezia, suspansul și umorul se întâlnesc într-un roman scris pentru toți iubitorii de aventuri.

RECENZIE:

Nu știu dacă am avut neapărat așteptări când am început cartea asta, însă știu sigur că m-am întrebat dacă-mi va plăcea la fel de mult ca primul volum sau mai puțin. Și nu neapărat pentru c-am auzit păreri împărțite, și știu că unii consideră romanul ăsta ca un fel de trecere sau volum de umplutură între primul și următorul din serie, sau alții zic c-a fost mult mai bun și că acțiunea și personajele au fost și mai bine conturate. Ci pentru că m-am bucurat de Vrăjitoarea adevărului si am vrut să mă bucur și de acest volum.

Nu m-a dat pe spate, așa cum nici primul n-a făcut-o, dar mi s-a părut interesant și-a reușit să mă prindă de la prima pagină; ceea ce-i întotdeauna o bilă albă pentru orice carte, fie stand-alone sau continuare. A avut suspans și acțiune, și chiar mi-a fost mai ușor să urmăresc personajele și să nu mai încurc perspectivele, ținând cont că uneori poate fi puțin derutant și uiți fără să vrei cine vorbește în acel moment sau în ce loc te mai afli. Ce m-a încântat și mai mult față de prima carte a fost c-am văzut și mai mult din lume, am întâlnit oameni noi și am vizitat locuri interesante; însă nu vă zic mai multe și aștept ca voi să le descoperiți cu o minte limpede și fără să aveți deja păreri, a mea sau altora, căci sunt mult mai frumoase și delicioase așa. 

Vrăjitorul Vântului a fost și o carte cu destule surprize și întorsături de situație, suspans, dialog bine scris, tensiune între personaje, legături ce s-au strâns mai bine sau s-au rupt brusc, prietenii au devenit dușmani și fix cei care credeai că le vor rupe gâturile au sărit să-i ajute pe protagoniștii noștri. De ce? Rămâne s-aflați și sincer și eu mai am destule răspunsuri de găsit, dar cred că am nevoie de următorul volum pentru asta... Mie mi-au plăcut toate firele narative și-a fost distractiv să văd cum fiecare "pereche" a călătorit și prin ce aventuri au trecut, încercând să supraviețuiască și mai ales să nu moară, de mâna lor sau de-a altora. Acum n-aș putea să zic că vreo perspectivă mi-a plăcut mai puțin, căci toate au avut plusuri și minusuri, și puse la un loc au reușit să formeze un roman solid ce m-a lăsat la final să vreau cât mai repede continuarea. 

Ce mi-a displăcut să zic așa, a fost faptul că fetele nu au avut o legătură așa strânsă ca-n prima carte și deși speram să le văd mai mult împreună nu s-a întâmplat. Cumva mi s-a părut ciudat să le văd atât de mult cu alte personaje, dar în același timp bănuiesc c-așa trebuie să fie. Oricum, ce-ncerc să zic e că nu mă deranjează aspectul ăsta, ci că ele mi s-au părut puțin reci. Nu părea să le fi deranajat neapărat că stau una fără alta, ținând cont cât de apropiate erau în prima carte. Sau poate e doar impresia mea și-am citit asta greșit. 

Ca să-nchei și să mergeți și voi să citiți volumul ăsta sau pe primul și apoi pe ăsta, o să mai spun doar că e o continuare bună, solidă, cu puțin din fiecare (acțiune, suspans, iubire, prietenie, dialog, descrieri etc) și pentru toată lumea, și cred că-i imposibil să nu găsiți ceva care să vă țină să citiți. Poate nu vă plac vrăjitoarele, dar vă plac lumile interesante și bine structurate, poate nu vă plac tonele de personaje, însă sunteți în același timp fan al perspectivelor multiple și vi se pare interesant să fiți "în mintea" atâtor oameni în decursul unei singure cărți. Poate nu vă plac personajele negative, dar nici alea pozitive și până acum n-ați găsit fix amestecul ăla bun. Și multe altele. Și poate-s aici, fix între aceste pagini. Le-ați încercat? Sau dacă nu, atunci veți da iama în bibliotecă sau librărie și veți pune mâna pe această serie?

marți, 14 noiembrie 2017

RECENZIE - Opoziție (LUX #5) de Jennifer L. Armentrout

Descriere:

Katy știe că lumea s-a schimbat în noaptea în care Luxenii au venit. Nu poate să creadă că Daemon i-a întâmpinat pe cei din rasa lui și a stat de partea lor când aceștia au amenințat că vor distruge fiecare ultimă fărâmă umană și hibridă de pe Pământ.

  Dar liniile dintre bine și rău s-au estompat, iar dragostea a devenit un sentiment care i-ar putea distruge pe toți.

”O călătorie fascinantă de la început până la sfârșit... Această serie cu siguranță vă va captiva și veți vrea mai mult.” - RT Books Reviews Top Pick

”O serie care nu trebuie ratată” – Samantha Young

”Tuturor cititorilor care au dat peste Obsidian la un moment dat și s-au gândit: „Extratereștri în liceu? La naiba, de ce nu? Am citit chestii și mai ciudate.” Și apoi au ajuns să se îndrăgostească de Katy, Daemon și trupa lor, la fel ca mine. Cartea asta e pentru voi. Mulțumesc.” – Jennifer L. Armentrout

RECENZIE:

 Trecuse ceva timp de când am citit restul volumelor și chiar mă gândeam dacă acesta o să-mi placă, o să-mi mai placă sau îmi va plăcea și mai mult decât celelalte. D-asta am fost și puțin ezitantă când să mă apuc de el, dar îndată ce-am trecut de primele câteva pagini gândul ăsta s-a evaporat și puțin mi-a mai păsat că-l citesc după atâta timp. Într-un fel, dacă stau acum să mă gândesc, poate aș fi vrut să-l citesc o dată cu celalalte și să nu fi existat această bucată de timp mort și gol între ele. 
  
 Fiind ultimul volum așteptam cu entuziasm să văd ce se întâmplă și-n același timp mi-era și teamă, pentru că, dacă ați citit seria sau măcar primele volume, atunci știți că Armentrout cam are obiceiul să le facă viața personajelor un chin. Sau moartea. Și cititorilor la fel, chiar dacă ei suferă puțin diferit și poate nu se-aleg cu răni grave, pierderi de sânge și "am simțit brusc cum îmi iese sufletul din trup". Însă merită, și să zicem că, până și momentele alea când am simțit că mă sufoc sau c-am urcat cinci etaje fără să mă opresc și-au avut rostul și, cumva, nu le regret. Cum aș putea să regret c-am citit ceva bun și care m-a trecut printr-un amalgam de emoții într-un timp atât de scurt?  
  
 Totuși, fiind ultima carte, nu vă pot spune prea multe și trebuie să aflați voi dacă prietenii noștri reușesc, toți, să scape cu viață, dacă luxenii sunt așa răi până la final, dacă îi înving (care pe care?), dacă Daemon și Katy ajung iarăși împreună sau se vor mai afla vreodată pe aceeași planetă. Rămâne și să vedeți, dacă n-ați citit deja, cine le vor fi aliați, cine îi va trăda, dacă mai apare vreun personaj nou sau nemernicul ăla ce nu-l suportă nimeni sau nesuferita aia vor muri, în sfârșit! A, și încă ceva, încă un motiv pentru care se merită să citiți volumul ăsta: veți reuși să găsiți răspunsuri la toate întrebările înainte de final sau dezvăluiri? Veți vedea voi venind toate întorsăturile de situație? Sau vă veți lăsa duși de val și doar vă veți bucura de călătorie fără să faceți pe detectivul. Ambele variante merg de minune. 
  
 Uitându-mă în urmă îmi dau seama că fiecare volum mi-a plăcut dintr-un motiv anume, dar Opoziție pare că le-a cuprins pe toate, le-a amestecat bine, și le-a și îmbunătățit. Personajele, descrierea, suspansul, acțiunea, umorul, emoțiile, începutul, mijlocul și finalul, personajele episodice, locurile, și orice-ți poți imagina sunt mai bune, mai multe și mai tari. Cumva Jennifer L. Armentrout a dat un upgrade serios la serie și s-a gândit să te lovească zdravăn pentru ultima dată, dar și să te îmbrățișeze lung și strâns, cât să mai vrem și să închidem cartea cu zâmbetul pe buze și-n privire. Poate și-n suflet. Deși nu-s sigură. O să recitesc, când am timp, volumul ca să verific. 

 Ca să-nchei și să nu vă mai rețin, căci poate sunteți pe punctul de a-ncepe volumul sau plănuiți să recitiți seria, o să mai spun doar că îmi va fi dor de lumea asta, de personaje, de dialoguri și de toate trăirile, și că, oricând, aș pune mâna pe unul din volume și l-aș reciti. Chiar și fără să țin cont de ordine sau chiar dacă am mai făcut asta, deja. Nu e ca și cum am crescut cu LUX, dar în același timp ceva s-a schimbat când am luat volumele, le-am citit și am vorbit despre ele. Ceva a fost acolo, entuziasm, bucurie, tristețe, nervi, lacrimi, etc, când știam că termin o carte și mai e una, chit că trebuia s-aștept un an sau doi. Doar că acum nu mai e alta... și parcă tot aș mai aștepta. 
  
 Recomand seria celor ce n-au citit-o și se-ntreabă dacă merită, căci da, merită. Sub tot acel aer relaxat și atmosfera lejeră, dialogurile pline cu glume și tachinări, și în toate personajele ce par fără stres și doar puse pe șotii și întâlniri, se ascunde mai mult. Există straturi peste straturi de profunzime, suspans, acțiune, emoții, motive, intrigi, regrete, teamă, râs, speranță. Iar dacă ați citit și ați renunțat, mai încercați. Dacă n-a părut amuzantă sau plină de suspans sau vă enervează personajele, mai încercați! Și dacă n-ați încercat deloc, ce-așteptați? Poate spuneți că pierdeți timp. Așa ziceam și eu, dar gândindu-mă la faptul că nu vă veți  bucura vreodată de bunătatea asta. 

duminică, 12 noiembrie 2017

RECENZIE - Greșeala fatală de Sophie Hannah


Un nou roman palpitant de la regina thrillerului psihologic

 Descriere:

Editorialistul Damon Blundy a fost ucis. La interogatoriu este adusă Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. 

Evident, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. N-are idee de ce ar folosi un criminal cuțitul astfel încât să nu curgă nicio picătură de sânge, nici de ce asasinul a mâzgălit anumite cuvinte pe pereți și nici de ce ea însăși… a fost atât de aproape de șcena crimei.

RECENZIE:

De când a apărut cartea aceasta am fost cu ochii pe ea și m-am bucurat tare mult când am reușit, în final, să pun mâna pe ea și să-mi rup câteva ore ca să o pot citi. Însă, m-am trezit mai mult dezamăgită și nimic din ce mi-am imaginat nu s-a regăsit între aceste pagini; mai ales suspansul, personajele vii și thriller-ul psihologic. Dacă voi le-ați văzut înseamnă că eu mi-am uitat ochelarii acasă... 

Acum, nu știu, poate am avut eu așteptări prea mari și mi-am imaginat că acest roman e ceva fabulos, cu niște întorsături pe care nu le voi vedea și că personajele se vor juca cu mintea mea în așa fel încât voi crede tot ce zic ei fără să mai încerc să-mi dau seama ce și cum. Sau poate am sperat că autoarea are un stil ce mă va prinde din prima și voi sorbi fiecare cuvânt, simțind, auzind, văzând, gustând și pipăind totul în jur, fiind acolo cu trup și suflet. Mda.

Pentru mine mai mare suspansul a fost când am început să mă întreb: oare capitolul ăsta va fi mai bun și mă va pocni de mă dă jos de pe scaun? Și uneori a reușit, alteori nu. 

Si, dacă stau bine să mă gândesc acum cea mai mare greșeală a cărții ăsteia, greșeală fatală, e scriitura. Mi s-a părut prea lentă și moale, cu descrieri kilometrice și monologuri a la Nicki ce se întind pe pagini întregi, care-ți taie și ultima dorință de a vrea să afli ce se întâmplă și care te îmbie așa la a porni într-o aventură, cât mai departe de povestea asta. Scriitura nu mi-a transmis nimic, nu m-a făcut să vreau să cunosc personajele, să le disting unele de altele, să-mi placă de ele sau să le urăsc, să mă bucur sau să oftez când am aflat până la urmă toate secretele. Iar din această cauză Greșeala fatală, pentru mine, s-a citit ca o lungă prelegere plicticoasă care are și-un mister înăuntru, și s-a simțit ca o haină udă, rece și grea pe care nu poți s-o dai jos și trebuie s-aștepți să te usuce pe tine. 

Totuși, două lucruri mi-au plăcut la această carte și pentru ele nu regret c-am citit-o. Dacă nu m-am atașat de restul personajelor și momentan mi le amintesc doar ca pe un amalgam de nume și fete, Nicki îmi rămâne în minte vie și distinctă, cu vocea ei mereu mincinoasă și care, parcă te trage așa, mai aproape, să-ți mai șoptească ceva. N-am suportat faptul că e nevricoasă și că uneori se poartă ca un copil, însă de câte ori n-a scos-o asta din diferite situații și ce ușor îi duce pe mulți de nas. Pentru unele replici și șiretlicuri chiar o admir și dacă n-ar da mereu impresia de bombă cu ceas, care poate e mai mult prefăcătorie sau așa e ea, ai zice că ar putea fi criminalul perfect. Dar nu e. Perfectă sau criminal, asta aflați voi. 

Iar al doilea lucru este felul în care e scrisă povestea, combinând articole cu pasaje la persoana I, apoi capitole la persoana a III-a, e-mail-uri și mesaje. Mai ales că uneori doar așa s-a mai spart monotonia și s-au mai aerisit paginile pline de dialog, care uneori mi s-a părut fals și pus acolo doar să umple un gol, sau a mai respirat și Nicki. La cât se panicheaza ai crede că or falsează așa bine de-și provoacă un atac or chiar are o problemă serioasă la mansardă. 

Per total a fost un roman bun, nu l-aș reciti prea curând și nu l-aș recomanda atunci când vreți să citiți ceva rapid și scris într-un ritm alert. De ce? Pentru că veți fi prinși la mijloc, cum m-am trezit eu, între a încerca să vă bucurați de carte așa cum e și să savurați momentele alea când povestea o ia din loc, iar apoi iarăși prinde ritmul ăla leșinat, și să vreți s-o aruncați pe geam, și să puneți mâna pe altceva. E un roman ce se citește când ai răbdare și timp, când vrei să te pierzi prin furtuna de gânduri ce există în mintea personajelor și când știi că reziști până la final pentru marile răspunsuri. Sau poate o să vă placă scriitura, care pe mine m-a adormit uneori și tare aș fi vrut să sar blocuri și pagini întregi de monolog fără sens... din punctul meu de vedere. Da, oferă și acelea niște răspunsuri, dar dacă era mai scurt nu rănea pe nimeni. 

Iar dacă sunteți ca mine și voiați să citiți un roman palpitant de la regina thrillerului psihologic, atunci spuneți pas. Nu vreți să fiți un prinț dezamăgit.

duminică, 5 noiembrie 2017

RECENZIE - MILA 2.0 (MILA 2.0 #1) de Debra Driza


Descriere:

Mila nu ar fi trebuit să își amintească niciodată trecutul ei sau să afle ce se ascunde înăuntrul ei. 

Ea nu ar fi trebuit să descopere niciodată că s-a „născut“ într-un laborator secret și că a fost dotată cu puteri supraomenesti.

 Dar când la ușa ei apare un grup de oameni mascați care vor să fure tehnologia ascunsă în ea, nu are altă șansă decâtsă fugă pentru a rămâne în viață. 

Nu poate avea încredere în nimeni. 

Ei vor face orice pentru a o captura și viața tuturor celor care îi sunt dragi este pusă în pericol.

RECENZIE:

Probabil știi cum e când pui ochii pe-o carte și zici că o vei citi când apare, apoi trec săptămâni și luni; chiar și ani. Sau poate nu. Ce-ncerc să spun e că mi-am dorit să citesc MILA 2.0 de când am văzut-o pe goodreads acum cel puțin 4(?) ani și am tot amânat. Apoi am văzutc ă apare la noi și mi-am spus "acum e momentul! chiar o să o citesc, după atâta timp!". Pentru că mă atrăgea, ideea suna bine, coperta e superbă și-am auzit doar lucruri bune despre ea. Așa că am citit-o, în final, weekendul ăsta când m-am enervat pe mine și mi-am făcut morală că o tot amân fără sens și că dacă o țin tot așa n-o voi citi vreodată.

MILA 2.0 s-a dovedit a fi un roman puțin mai complex decât speram și să nu credeți că m-a deranjat. Și când spun complex nu mă refer la faptul c-așteptam să n-aibă acțiune sau suspans cât să nu pot duce, să mă gândesc că Debra Driza n-a fost în stare să creeze niște personaje care să mă atragă și care să mă facă să empatizez cu ele, să mă prindă în conversațiile lor și să-mi doresc și eu că măcar să ascult dacă nu pot să particip. Ci mă refer la faptul că MILA 2.0 e un roman ce te pune, cumva forțat, în locul personajului și te face să-ți pui întrebări: dacă eu aș descoperi că am fost "creat" cum aș reacționa? aș încerca să-mi trăiesc viață altfel sau aș pune asta deoparte și aș încerca să ignor? aș lua-o de la capăt? cât schimbă asta felul în care mă văd? oare ceilalți mă vor mai vedea că înainte sau nu plănuiescsă le spun? dar oare ei știau deja asta? atunci de ce nu mi-au spus? e vreo diferență reală între a fi android și om, în afară de "mecanică"? 

Însă, la bază MILA 2.0 e un roman pentru adolescenți, cu multe întorsături de situație, emoții, personaje ce pot să locuiască vizavi și cu doze egale de realitate și lucruri ce există doar în filme și chestii ce noi n-avem. Așa că, dacă nu-ți plac romanele ce te fac să-ți pui întrebări tot o să poți citi asta și o să fie o călătorie pe cinste. Știi cum sunt caruselele alea ce-au o cursă care începe lent, apoi urcă și urcă și tot urcă, iar la coborâre merg așa repede de simți că ți se dezlipește fața și că-n următoarea secundă o vei vedea zburând departe? Cam așa a fost și MILA 2.0. De ce? Pentru că fiecare capitol și fiecare discuție, descoperire, emoție, nervi, dorință, vis și zâmbet adaugă încă o piesă și n-ai de unde să știi când toată acea construcție o va lua la vale. Poate se face bucăți sau poate învață subit să zboare, sus de tot. Sper că n-ai rău de înălțime și că te descurci și cu mai puțin aer.

Acum lăsând deoparte faptul că MILA 2.0 e-un roman plin de suspans, acțiune și emoții, să vorbim despre personaje. N-o să vă spun ce și cum e fiecare, pentru că aici interveniți voi și ar fi trebuit să citiți cartea sau plănuiți să faceți asta, însă vă voi spune că mi-a plăcut de ei și că aș vrea să-i invit o dată, poate, la o ieșire. Atât MILA cât și Hunter mi s-au părut reali și chiar dacă uneori, sau de cele mai multe ori, se poartă că niște adolescenți și dau importanță chestiilor ce mie, acum, mi se par puerile au reușit să mă prindă în mrejele lor. Da, nu m-au dat pe spate și da, au și defecte, așa cum și noi avem. Știu că sunt destui oameni care spun că Hunter e un personaj de carton și că nu transmite nimic sau că MILA pare chiar un robot și că emoțiile ei sunt cumva exersate sau că nu reușesc s-ajungă la cititor, însă eu n-am văzut asta. Dar nu e important ce zic ei, și poate nici ce zic eu, ci e important să-ți placă ție și tu să simți ceva. 

Ce nu mi-a plăcut la MILA 2.0 sau poate ce-așteptam să văd, având în minte ideea romanului, e mai mult suspans de la început sau măcar mai multe situații din care să fi reieșit că a două parte a poveștii o să o ia razna rău de tot. Da, înțeleg, a fost important ca MILA să meargă la liceu și să avem parte și de acea grămadă de situații tipice, cu geloziile de zi cu zi, să vedem cum ea se integrează sau nu, cum se îndrăgostește și să vedem în ce relații e cu familia ei, dar aș fi vrut și să văd, măcar eu ca cititor, că mai e ceva. Ceva care să-mi aducă aminte că eu citesc o carte în care MILA e android și nu o simplă adolescentă și că-n a doua parte chiar și ea află asta. Cumva, din această cauză, romanul pare tăiat în două și tare mi-așfi dorit ca trecerea asta să nu fi existat sau ca Driza să fi pregătit terenul mai devreme, făcându-mă să n-o mai simt sau să o văd.

Ar mai fi și că poate așteptam să văd mai multă tehnologie sau să se vorbească mai mult despre ea, să aflu mai multe despre lumea asta și s-o văd, prin cuvintele autoarei sau prin ochii personajelor. Da, tehnologia și progresul au fost acolo, undeva în fundal, dar eu aș fi vrut că ele să fie puse în prim plan sau măcar mai aproape și să mai deslușim din ele. Însă poate se va întâmplă acest lucru în următorul volum și atunci nu o să mă mai plângcă nu mi-am primit doza de evoluție tehnică

Una peste alta, mă bucur c-am citit MILA 2.0, în sfârșit!!!, și sincer acum regret că n-am citit-o mai devreme. Poate atunci mi-ar fi plăcut și mai mult și nu m-ar mai fi deranjat (deși e mult spus) toată partea cu problemele adolescenței, căci în acel moment ar fi fost mai aproape de mine. Nu zic că dacă nu mai sunteți în liceu nu o puteți citi și că prima parte a cărții e așa de enervantă, însă dacă v-așteptați să fie plină de suspans și cu sunt un adroid și tocmai am aflat asta de la început, atunci veți fi puțin dezamăgiți. Și cumva cred căși eu așteptam ca acest lucru să fie din primele capitole sau, măcar, combinat cu restul elementelor; și poate așa ar fi fost un roman mult mai echilibrat. 

Astept să-mi spuneți dacă voi ați citit MILA 2.0 și cum vi s-a părut, iar dacă n-ați citit-o plănuiți să o faceți? Până la urmă n-aveți nimic de pierdut. Asta dacă nu descoperiți și voi că sunteți un adroid. Sau poate asta va fi un câștig.