duminică, 19 noiembrie 2017

RECENZIE - Vrăjitorul Vântului (Tărâmul Vrăjitorilor #2) de Susan Dennard


Descriere:

În Tărâmul Vrăjitorilor, pe care cititorii l-au descoperit în Vrăjitoarea Adevărului, sunt vremuri tulburi. După ce a trecut de un obstacol ca prin minune, prințul Merik e hotărât să pornească într-o misiune grea. Străbate distanțe de poveste, descoperă orașe și urzește un plan întreg. Totul, de dragul adevărului – despre trădarea surorii sale și despre nedreptatea suferită de cei fără apărare.

O amenințare zdravănă planează asupra Tărâmului Vrăjitorilor, un război stă să izbucnească, o poveste merge mai departe și aduce noi provocări. Fantezia, suspansul și umorul se întâlnesc într-un roman scris pentru toți iubitorii de aventuri.

RECENZIE:

Nu știu dacă am avut neapărat așteptări când am început cartea asta, însă știu sigur că m-am întrebat dacă-mi va plăcea la fel de mult ca primul volum sau mai puțin. Și nu neapărat pentru c-am auzit păreri împărțite, și știu că unii consideră romanul ăsta ca un fel de trecere sau volum de umplutură între primul și următorul din serie, sau alții zic c-a fost mult mai bun și că acțiunea și personajele au fost și mai bine conturate. Ci pentru că m-am bucurat de Vrăjitoarea adevărului si am vrut să mă bucur și de acest volum.

Nu m-a dat pe spate, așa cum nici primul n-a făcut-o, dar mi s-a părut interesant și-a reușit să mă prindă de la prima pagină; ceea ce-i întotdeauna o bilă albă pentru orice carte, fie stand-alone sau continuare. A avut suspans și acțiune, și chiar mi-a fost mai ușor să urmăresc personajele și să nu mai încurc perspectivele, ținând cont că uneori poate fi puțin derutant și uiți fără să vrei cine vorbește în acel moment sau în ce loc te mai afli. Ce m-a încântat și mai mult față de prima carte a fost c-am văzut și mai mult din lume, am întâlnit oameni noi și am vizitat locuri interesante; însă nu vă zic mai multe și aștept ca voi să le descoperiți cu o minte limpede și fără să aveți deja păreri, a mea sau altora, căci sunt mult mai frumoase și delicioase așa. 

Vrăjitorul Vântului a fost și o carte cu destule surprize și întorsături de situație, suspans, dialog bine scris, tensiune între personaje, legături ce s-au strâns mai bine sau s-au rupt brusc, prietenii au devenit dușmani și fix cei care credeai că le vor rupe gâturile au sărit să-i ajute pe protagoniștii noștri. De ce? Rămâne s-aflați și sincer și eu mai am destule răspunsuri de găsit, dar cred că am nevoie de următorul volum pentru asta... Mie mi-au plăcut toate firele narative și-a fost distractiv să văd cum fiecare "pereche" a călătorit și prin ce aventuri au trecut, încercând să supraviețuiască și mai ales să nu moară, de mâna lor sau de-a altora. Acum n-aș putea să zic că vreo perspectivă mi-a plăcut mai puțin, căci toate au avut plusuri și minusuri, și puse la un loc au reușit să formeze un roman solid ce m-a lăsat la final să vreau cât mai repede continuarea. 

Ce mi-a displăcut să zic așa, a fost faptul că fetele nu au avut o legătură așa strânsă ca-n prima carte și deși speram să le văd mai mult împreună nu s-a întâmplat. Cumva mi s-a părut ciudat să le văd atât de mult cu alte personaje, dar în același timp bănuiesc c-așa trebuie să fie. Oricum, ce-ncerc să zic e că nu mă deranjează aspectul ăsta, ci că ele mi s-au părut puțin reci. Nu părea să le fi deranajat neapărat că stau una fără alta, ținând cont cât de apropiate erau în prima carte. Sau poate e doar impresia mea și-am citit asta greșit. 

Ca să-nchei și să mergeți și voi să citiți volumul ăsta sau pe primul și apoi pe ăsta, o să mai spun doar că e o continuare bună, solidă, cu puțin din fiecare (acțiune, suspans, iubire, prietenie, dialog, descrieri etc) și pentru toată lumea, și cred că-i imposibil să nu găsiți ceva care să vă țină să citiți. Poate nu vă plac vrăjitoarele, dar vă plac lumile interesante și bine structurate, poate nu vă plac tonele de personaje, însă sunteți în același timp fan al perspectivelor multiple și vi se pare interesant să fiți "în mintea" atâtor oameni în decursul unei singure cărți. Poate nu vă plac personajele negative, dar nici alea pozitive și până acum n-ați găsit fix amestecul ăla bun. Și multe altele. Și poate-s aici, fix între aceste pagini. Le-ați încercat? Sau dacă nu, atunci veți da iama în bibliotecă sau librărie și veți pune mâna pe această serie?

marți, 14 noiembrie 2017

RECENZIE - Opoziție (LUX #5) de Jennifer L. Armentrout

Descriere:

Katy știe că lumea s-a schimbat în noaptea în care Luxenii au venit. Nu poate să creadă că Daemon i-a întâmpinat pe cei din rasa lui și a stat de partea lor când aceștia au amenințat că vor distruge fiecare ultimă fărâmă umană și hibridă de pe Pământ.

  Dar liniile dintre bine și rău s-au estompat, iar dragostea a devenit un sentiment care i-ar putea distruge pe toți.

”O călătorie fascinantă de la început până la sfârșit... Această serie cu siguranță vă va captiva și veți vrea mai mult.” - RT Books Reviews Top Pick

”O serie care nu trebuie ratată” – Samantha Young

”Tuturor cititorilor care au dat peste Obsidian la un moment dat și s-au gândit: „Extratereștri în liceu? La naiba, de ce nu? Am citit chestii și mai ciudate.” Și apoi au ajuns să se îndrăgostească de Katy, Daemon și trupa lor, la fel ca mine. Cartea asta e pentru voi. Mulțumesc.” – Jennifer L. Armentrout

RECENZIE:

 Trecuse ceva timp de când am citit restul volumelor și chiar mă gândeam dacă acesta o să-mi placă, o să-mi mai placă sau îmi va plăcea și mai mult decât celelalte. D-asta am fost și puțin ezitantă când să mă apuc de el, dar îndată ce-am trecut de primele câteva pagini gândul ăsta s-a evaporat și puțin mi-a mai păsat că-l citesc după atâta timp. Într-un fel, dacă stau acum să mă gândesc, poate aș fi vrut să-l citesc o dată cu celalalte și să nu fi existat această bucată de timp mort și gol între ele. 
  
 Fiind ultimul volum așteptam cu entuziasm să văd ce se întâmplă și-n același timp mi-era și teamă, pentru că, dacă ați citit seria sau măcar primele volume, atunci știți că Armentrout cam are obiceiul să le facă viața personajelor un chin. Sau moartea. Și cititorilor la fel, chiar dacă ei suferă puțin diferit și poate nu se-aleg cu răni grave, pierderi de sânge și "am simțit brusc cum îmi iese sufletul din trup". Însă merită, și să zicem că, până și momentele alea când am simțit că mă sufoc sau c-am urcat cinci etaje fără să mă opresc și-au avut rostul și, cumva, nu le regret. Cum aș putea să regret c-am citit ceva bun și care m-a trecut printr-un amalgam de emoții într-un timp atât de scurt?  
  
 Totuși, fiind ultima carte, nu vă pot spune prea multe și trebuie să aflați voi dacă prietenii noștri reușesc, toți, să scape cu viață, dacă luxenii sunt așa răi până la final, dacă îi înving (care pe care?), dacă Daemon și Katy ajung iarăși împreună sau se vor mai afla vreodată pe aceeași planetă. Rămâne și să vedeți, dacă n-ați citit deja, cine le vor fi aliați, cine îi va trăda, dacă mai apare vreun personaj nou sau nemernicul ăla ce nu-l suportă nimeni sau nesuferita aia vor muri, în sfârșit! A, și încă ceva, încă un motiv pentru care se merită să citiți volumul ăsta: veți reuși să găsiți răspunsuri la toate întrebările înainte de final sau dezvăluiri? Veți vedea voi venind toate întorsăturile de situație? Sau vă veți lăsa duși de val și doar vă veți bucura de călătorie fără să faceți pe detectivul. Ambele variante merg de minune. 
  
 Uitându-mă în urmă îmi dau seama că fiecare volum mi-a plăcut dintr-un motiv anume, dar Opoziție pare că le-a cuprins pe toate, le-a amestecat bine, și le-a și îmbunătățit. Personajele, descrierea, suspansul, acțiunea, umorul, emoțiile, începutul, mijlocul și finalul, personajele episodice, locurile, și orice-ți poți imagina sunt mai bune, mai multe și mai tari. Cumva Jennifer L. Armentrout a dat un upgrade serios la serie și s-a gândit să te lovească zdravăn pentru ultima dată, dar și să te îmbrățișeze lung și strâns, cât să mai vrem și să închidem cartea cu zâmbetul pe buze și-n privire. Poate și-n suflet. Deși nu-s sigură. O să recitesc, când am timp, volumul ca să verific. 

 Ca să-nchei și să nu vă mai rețin, căci poate sunteți pe punctul de a-ncepe volumul sau plănuiți să recitiți seria, o să mai spun doar că îmi va fi dor de lumea asta, de personaje, de dialoguri și de toate trăirile, și că, oricând, aș pune mâna pe unul din volume și l-aș reciti. Chiar și fără să țin cont de ordine sau chiar dacă am mai făcut asta, deja. Nu e ca și cum am crescut cu LUX, dar în același timp ceva s-a schimbat când am luat volumele, le-am citit și am vorbit despre ele. Ceva a fost acolo, entuziasm, bucurie, tristețe, nervi, lacrimi, etc, când știam că termin o carte și mai e una, chit că trebuia s-aștept un an sau doi. Doar că acum nu mai e alta... și parcă tot aș mai aștepta. 
  
 Recomand seria celor ce n-au citit-o și se-ntreabă dacă merită, căci da, merită. Sub tot acel aer relaxat și atmosfera lejeră, dialogurile pline cu glume și tachinări, și în toate personajele ce par fără stres și doar puse pe șotii și întâlniri, se ascunde mai mult. Există straturi peste straturi de profunzime, suspans, acțiune, emoții, motive, intrigi, regrete, teamă, râs, speranță. Iar dacă ați citit și ați renunțat, mai încercați. Dacă n-a părut amuzantă sau plină de suspans sau vă enervează personajele, mai încercați! Și dacă n-ați încercat deloc, ce-așteptați? Poate spuneți că pierdeți timp. Așa ziceam și eu, dar gândindu-mă la faptul că nu vă veți  bucura vreodată de bunătatea asta. 

duminică, 12 noiembrie 2017

RECENZIE - Greșeala fatală de Sophie Hannah


Un nou roman palpitant de la regina thrillerului psihologic

 Descriere:

Editorialistul Damon Blundy a fost ucis. La interogatoriu este adusă Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. 

Evident, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. N-are idee de ce ar folosi un criminal cuțitul astfel încât să nu curgă nicio picătură de sânge, nici de ce asasinul a mâzgălit anumite cuvinte pe pereți și nici de ce ea însăși… a fost atât de aproape de șcena crimei.

RECENZIE:

De când a apărut cartea aceasta am fost cu ochii pe ea și m-am bucurat tare mult când am reușit, în final, să pun mâna pe ea și să-mi rup câteva ore ca să o pot citi. Însă, m-am trezit mai mult dezamăgită și nimic din ce mi-am imaginat nu s-a regăsit între aceste pagini; mai ales suspansul, personajele vii și thriller-ul psihologic. Dacă voi le-ați văzut înseamnă că eu mi-am uitat ochelarii acasă... 

Acum, nu știu, poate am avut eu așteptări prea mari și mi-am imaginat că acest roman e ceva fabulos, cu niște întorsături pe care nu le voi vedea și că personajele se vor juca cu mintea mea în așa fel încât voi crede tot ce zic ei fără să mai încerc să-mi dau seama ce și cum. Sau poate am sperat că autoarea are un stil ce mă va prinde din prima și voi sorbi fiecare cuvânt, simțind, auzind, văzând, gustând și pipăind totul în jur, fiind acolo cu trup și suflet. Mda.

Pentru mine mai mare suspansul a fost când am început să mă întreb: oare capitolul ăsta va fi mai bun și mă va pocni de mă dă jos de pe scaun? Și uneori a reușit, alteori nu. 

Si, dacă stau bine să mă gândesc acum cea mai mare greșeală a cărții ăsteia, greșeală fatală, e scriitura. Mi s-a părut prea lentă și moale, cu descrieri kilometrice și monologuri a la Nicki ce se întind pe pagini întregi, care-ți taie și ultima dorință de a vrea să afli ce se întâmplă și care te îmbie așa la a porni într-o aventură, cât mai departe de povestea asta. Scriitura nu mi-a transmis nimic, nu m-a făcut să vreau să cunosc personajele, să le disting unele de altele, să-mi placă de ele sau să le urăsc, să mă bucur sau să oftez când am aflat până la urmă toate secretele. Iar din această cauză Greșeala fatală, pentru mine, s-a citit ca o lungă prelegere plicticoasă care are și-un mister înăuntru, și s-a simțit ca o haină udă, rece și grea pe care nu poți s-o dai jos și trebuie s-aștepți să te usuce pe tine. 

Totuși, două lucruri mi-au plăcut la această carte și pentru ele nu regret c-am citit-o. Dacă nu m-am atașat de restul personajelor și momentan mi le amintesc doar ca pe un amalgam de nume și fete, Nicki îmi rămâne în minte vie și distinctă, cu vocea ei mereu mincinoasă și care, parcă te trage așa, mai aproape, să-ți mai șoptească ceva. N-am suportat faptul că e nevricoasă și că uneori se poartă ca un copil, însă de câte ori n-a scos-o asta din diferite situații și ce ușor îi duce pe mulți de nas. Pentru unele replici și șiretlicuri chiar o admir și dacă n-ar da mereu impresia de bombă cu ceas, care poate e mai mult prefăcătorie sau așa e ea, ai zice că ar putea fi criminalul perfect. Dar nu e. Perfectă sau criminal, asta aflați voi. 

Iar al doilea lucru este felul în care e scrisă povestea, combinând articole cu pasaje la persoana I, apoi capitole la persoana a III-a, e-mail-uri și mesaje. Mai ales că uneori doar așa s-a mai spart monotonia și s-au mai aerisit paginile pline de dialog, care uneori mi s-a părut fals și pus acolo doar să umple un gol, sau a mai respirat și Nicki. La cât se panicheaza ai crede că or falsează așa bine de-și provoacă un atac or chiar are o problemă serioasă la mansardă. 

Per total a fost un roman bun, nu l-aș reciti prea curând și nu l-aș recomanda atunci când vreți să citiți ceva rapid și scris într-un ritm alert. De ce? Pentru că veți fi prinși la mijloc, cum m-am trezit eu, între a încerca să vă bucurați de carte așa cum e și să savurați momentele alea când povestea o ia din loc, iar apoi iarăși prinde ritmul ăla leșinat, și să vreți s-o aruncați pe geam, și să puneți mâna pe altceva. E un roman ce se citește când ai răbdare și timp, când vrei să te pierzi prin furtuna de gânduri ce există în mintea personajelor și când știi că reziști până la final pentru marile răspunsuri. Sau poate o să vă placă scriitura, care pe mine m-a adormit uneori și tare aș fi vrut să sar blocuri și pagini întregi de monolog fără sens... din punctul meu de vedere. Da, oferă și acelea niște răspunsuri, dar dacă era mai scurt nu rănea pe nimeni. 

Iar dacă sunteți ca mine și voiați să citiți un roman palpitant de la regina thrillerului psihologic, atunci spuneți pas. Nu vreți să fiți un prinț dezamăgit.

duminică, 5 noiembrie 2017

RECENZIE - MILA 2.0 (MILA 2.0 #1) de Debra Driza


Descriere:

Mila nu ar fi trebuit să își amintească niciodată trecutul ei sau să afle ce se ascunde înăuntrul ei. 

Ea nu ar fi trebuit să descopere niciodată că s-a „născut“ într-un laborator secret și că a fost dotată cu puteri supraomenesti.

 Dar când la ușa ei apare un grup de oameni mascați care vor să fure tehnologia ascunsă în ea, nu are altă șansă decâtsă fugă pentru a rămâne în viață. 

Nu poate avea încredere în nimeni. 

Ei vor face orice pentru a o captura și viața tuturor celor care îi sunt dragi este pusă în pericol.

RECENZIE:

Probabil știi cum e când pui ochii pe-o carte și zici că o vei citi când apare, apoi trec săptămâni și luni; chiar și ani. Sau poate nu. Ce-ncerc să spun e că mi-am dorit să citesc MILA 2.0 de când am văzut-o pe goodreads acum cel puțin 4(?) ani și am tot amânat. Apoi am văzutc ă apare la noi și mi-am spus "acum e momentul! chiar o să o citesc, după atâta timp!". Pentru că mă atrăgea, ideea suna bine, coperta e superbă și-am auzit doar lucruri bune despre ea. Așa că am citit-o, în final, weekendul ăsta când m-am enervat pe mine și mi-am făcut morală că o tot amân fără sens și că dacă o țin tot așa n-o voi citi vreodată.

MILA 2.0 s-a dovedit a fi un roman puțin mai complex decât speram și să nu credeți că m-a deranjat. Și când spun complex nu mă refer la faptul c-așteptam să n-aibă acțiune sau suspans cât să nu pot duce, să mă gândesc că Debra Driza n-a fost în stare să creeze niște personaje care să mă atragă și care să mă facă să empatizez cu ele, să mă prindă în conversațiile lor și să-mi doresc și eu că măcar să ascult dacă nu pot să particip. Ci mă refer la faptul că MILA 2.0 e un roman ce te pune, cumva forțat, în locul personajului și te face să-ți pui întrebări: dacă eu aș descoperi că am fost "creat" cum aș reacționa? aș încerca să-mi trăiesc viață altfel sau aș pune asta deoparte și aș încerca să ignor? aș lua-o de la capăt? cât schimbă asta felul în care mă văd? oare ceilalți mă vor mai vedea că înainte sau nu plănuiescsă le spun? dar oare ei știau deja asta? atunci de ce nu mi-au spus? e vreo diferență reală între a fi android și om, în afară de "mecanică"? 

Însă, la bază MILA 2.0 e un roman pentru adolescenți, cu multe întorsături de situație, emoții, personaje ce pot să locuiască vizavi și cu doze egale de realitate și lucruri ce există doar în filme și chestii ce noi n-avem. Așa că, dacă nu-ți plac romanele ce te fac să-ți pui întrebări tot o să poți citi asta și o să fie o călătorie pe cinste. Știi cum sunt caruselele alea ce-au o cursă care începe lent, apoi urcă și urcă și tot urcă, iar la coborâre merg așa repede de simți că ți se dezlipește fața și că-n următoarea secundă o vei vedea zburând departe? Cam așa a fost și MILA 2.0. De ce? Pentru că fiecare capitol și fiecare discuție, descoperire, emoție, nervi, dorință, vis și zâmbet adaugă încă o piesă și n-ai de unde să știi când toată acea construcție o va lua la vale. Poate se face bucăți sau poate învață subit să zboare, sus de tot. Sper că n-ai rău de înălțime și că te descurci și cu mai puțin aer.

Acum lăsând deoparte faptul că MILA 2.0 e-un roman plin de suspans, acțiune și emoții, să vorbim despre personaje. N-o să vă spun ce și cum e fiecare, pentru că aici interveniți voi și ar fi trebuit să citiți cartea sau plănuiți să faceți asta, însă vă voi spune că mi-a plăcut de ei și că aș vrea să-i invit o dată, poate, la o ieșire. Atât MILA cât și Hunter mi s-au părut reali și chiar dacă uneori, sau de cele mai multe ori, se poartă că niște adolescenți și dau importanță chestiilor ce mie, acum, mi se par puerile au reușit să mă prindă în mrejele lor. Da, nu m-au dat pe spate și da, au și defecte, așa cum și noi avem. Știu că sunt destui oameni care spun că Hunter e un personaj de carton și că nu transmite nimic sau că MILA pare chiar un robot și că emoțiile ei sunt cumva exersate sau că nu reușesc s-ajungă la cititor, însă eu n-am văzut asta. Dar nu e important ce zic ei, și poate nici ce zic eu, ci e important să-ți placă ție și tu să simți ceva. 

Ce nu mi-a plăcut la MILA 2.0 sau poate ce-așteptam să văd, având în minte ideea romanului, e mai mult suspans de la început sau măcar mai multe situații din care să fi reieșit că a două parte a poveștii o să o ia razna rău de tot. Da, înțeleg, a fost important ca MILA să meargă la liceu și să avem parte și de acea grămadă de situații tipice, cu geloziile de zi cu zi, să vedem cum ea se integrează sau nu, cum se îndrăgostește și să vedem în ce relații e cu familia ei, dar aș fi vrut și să văd, măcar eu ca cititor, că mai e ceva. Ceva care să-mi aducă aminte că eu citesc o carte în care MILA e android și nu o simplă adolescentă și că-n a doua parte chiar și ea află asta. Cumva, din această cauză, romanul pare tăiat în două și tare mi-așfi dorit ca trecerea asta să nu fi existat sau ca Driza să fi pregătit terenul mai devreme, făcându-mă să n-o mai simt sau să o văd.

Ar mai fi și că poate așteptam să văd mai multă tehnologie sau să se vorbească mai mult despre ea, să aflu mai multe despre lumea asta și s-o văd, prin cuvintele autoarei sau prin ochii personajelor. Da, tehnologia și progresul au fost acolo, undeva în fundal, dar eu aș fi vrut că ele să fie puse în prim plan sau măcar mai aproape și să mai deslușim din ele. Însă poate se va întâmplă acest lucru în următorul volum și atunci nu o să mă mai plângcă nu mi-am primit doza de evoluție tehnică

Una peste alta, mă bucur c-am citit MILA 2.0, în sfârșit!!!, și sincer acum regret că n-am citit-o mai devreme. Poate atunci mi-ar fi plăcut și mai mult și nu m-ar mai fi deranjat (deși e mult spus) toată partea cu problemele adolescenței, căci în acel moment ar fi fost mai aproape de mine. Nu zic că dacă nu mai sunteți în liceu nu o puteți citi și că prima parte a cărții e așa de enervantă, însă dacă v-așteptați să fie plină de suspans și cu sunt un adroid și tocmai am aflat asta de la început, atunci veți fi puțin dezamăgiți. Și cumva cred căși eu așteptam ca acest lucru să fie din primele capitole sau, măcar, combinat cu restul elementelor; și poate așa ar fi fost un roman mult mai echilibrat. 

Astept să-mi spuneți dacă voi ați citit MILA 2.0 și cum vi s-a părut, iar dacă n-ați citit-o plănuiți să o faceți? Până la urmă n-aveți nimic de pierdut. Asta dacă nu descoperiți și voi că sunteți un adroid. Sau poate asta va fi un câștig.

luni, 30 octombrie 2017

RECENZIE - Masca de argint (Magisterium #4) de Holly Black & Cassandra Clare


Descriere:

Cu o generație în urmă, Constantine Madden fusese aproape de a reuși ceea ce niciun magician nu izbutise până atunci: să-i aducă înapoi pe cei morți. Nu avusese succes, dar găsise totuși o cale de a-și menține spiritul viu, într-un băiat pe nume Callum Hunt. 

Considerat responsabil pentru omniprezenta amenințare a morții și a războiului, Callum este încarcerat și interogat, căci toată lumea vrea să știe ce pune la cale Constantine. Și cum de mai trăiește încă.

 Însă băiatul nu are nicio idee și abia când scapă din închisoare îi este dat să afle ce potențial are planul lui Constantine… 

Și de acum trebuie să decidă ce va face cu uriașa sa putere.

RECENZIE:

 Presimt că o să vorbesc puțin, însă încerc doar să fiu în ton cu volumul, care a fost destul de scurt și mi s-a părut mult mai mic, ca număr de pagini, decât celelalte. Dar, ca pe restul din serie, l-am citit foarte repede și, parcă, l-aș fi și recitit; asta dacă nu mi-ar fi fost furat din mâini de fratele meu, mare fan al seriei, ce voia să știe ce se mai întâmplă cu prietenii noștri. 
  
 Masca de argint a fost plină de suspans și acțiune, și m-am bucurat când am descoperit că, deși mică, a cuprins atât de multe lucruri. Când am văzut cum arată nu speram la foarte multe, sincer. Și mă bucur că m-am înșelat. Așa că, dacă n-ați citit-o deja, îndrăzniți și veți vedea că deși e cea mai mică din ele, o să aveți impresia c-ați petrecut și mai mult timp alături de Callum și ceilalți. 
  
 Nu vreau să încep să dau spoilere sau să mă repet, așa cum fac cu fiecare volum, dar abia aștept să apară următorul, căci sunt destule întrebări fără răspuns și o mulțime de posibilități. Plus că, după fiecare carte simți c-ai mai urcat o treaptă, și că ai crescut în același ritm cu personajele, observi că povestea devine și va deveni și mai periculoasă și riscurile mai că te sperie. Dar toți vrei să continui. Și același gând îl au și personajele. 
  
 Știu că e o recenzie scurtă și că de obicei scriu paragrafe și pagini întregi, însă chiar nu știu ce-aș putea spune și să nu vă stric lectura sau să îmi scape indiciile din buzunar. Dacă ați citit deja din serie, atunci știți cât de bună este și că atât povestea cât și personajele au evoluat, că ne surprind în continuare și că o să fim, probabil, triști când se va ajunge la ultimul volum. Iar dacă nu v-ați apucat încă de serie, atunci poate ar trebui. Poate treceți fix pe lângă următoarea voastră serie favorită. Sau poate veți încerca și realizați că nu e genul vostru, dar știți voi un prieten, sau mai mulți, căruia i s-ar potrivi. 
  
 Recomand Masca de argint și mă duc să văd dacă e liberă, poate o și recitesc azi! 
  

duminică, 29 octombrie 2017

RECENZIE - Vrăjitoarea adevărului (Tărâmul vrăjitorilor #1) de Susan Dennard


Descriere:

În Tărâmul Vrăjitorilor magia e de multe feluri şi peripeţiile la fel. Cel mai bine ştiu asta două fete. 

Safiya e Vrăjitoare a Adevărului şi poate deosebi minciuna de adevăr. Magia ei are această capacitate, pentru care mulţi nobili ar fi în stare să ucidă. Aşa că ea trebuie să-şi ţină ascuns acest har pentru a nu fi un pion în lupta dintre imperii. 

Iseult e Vrăjitoare a Firului şi vede legăturile invizibile dintre vieţi, dar nu şi pe cele ale propriei inimi. Prietenia cu Safiya o împinge pe un drum aventuros. 

Cele două prietene vor doar să-şi trăiască viaţa, dar asupra Tărâmului Vrăjitorilor se abate războiul. Cu ajutorul prinţului Merik şi înfruntându-l pe Vrăjitorul Sângelui, se luptă cu împăraţi, prinţi şi mercenari, capabili de orice ca să pună mâna pe Vrăjitoarea Adevărului.

RECENZIE:

De când a apărut Vrăjitoarea adevărului, atât în afară cât şi la noi, a fost peste tot şi mi-a fost aproape imposibil să n-o văd sau să n-aud de ea sau să văd încă o recenzie pentru acest tilu. Însă, ca să fiu sinceră, nu m-a atras niciodată, pentru că deşi îmi plac cărţile fantasy, nu prea s-a nimerit până acum să mă cucerească cele cu vrăjitoare. Iar asta ar fi fost încă una. Doar că, aşa cum se-ntamplă mai mereu, voiam să citesc ceva într-o zi şi mi-au căzut ochii pe ea; şi cum tot o aveam în bibliotecă, însă nu plănuiam s-o citesc, dar în acelaşi timp voiam să ştiu dacă o să-mi placă sau nu, am zis "bine, o citesc!". Până la urmă pierdeam doar câteva ore, însă m-aş fi convins dacă era genul meu or ba. 

Un plus al acestei cărţi e că este scrisă simplist şi treci tare repede prin ea, uneori aşa repede că nu reuşeşti să ţii pasul cu ceea ce citeşti. Aş fi vrut, poate, mai multă descriere sau mai multe emoţii, să stăm puţin mai mult în unele locuri sau să simt că autoarea a vrut să adauge substanţă şi mai multe straturi, şi nu doar să spună ce-a avut de zis şi să scrie sfârşitul. Uneori a reuşit să facă asta, însă de cele mai multe ori n-am reuşit să prind acele mesaje ascunse sau detalii, care oricum nu erau acolo. 

M-am bucurat să termin Vrăjitoarea adevărului în câteva ore şi m-am distrat, chiar mi-a făcut plăcere s-o citesc şi am prins drag de aproape toate personajele, chiar şi de cele negative, deşi nu le-aş numi aşa. Susan a avut grijă să creioneze personajele cât să le poţi distinge şi deosebi, adică n-a stat foarte mult pe ele şi de multe ori trebuie să prinzi din mers (mai ales dacă e vorba de abilităţi, cum funcţionează societatea, cum e cu vrăjile şi cu istoria acelei lumi), însă prin asta te face şi pe tine mai atent. Poate e bine sau nu c-a procedat aşa, încă nu ştiu, doar că pe mine nu m-a deranjat prea tare. Da, uneori aş fi vrut să am mai bine întipărită în minte toată lista aia cu felurile de vrăjitoare şi ce face fiecare sau să aflu de ce Safi e singură ce mai are acea putere sau de ce Vrăjitorul Sângelui acţionează într-un anume fel.

Vrăjitoarea adevărului, ca orice carte, are plusuri şi minusuri, şi pe lângă faptul că personajele poate nu-s destule de dense sau scriitura pare repezită şi prea simplă uneori, reuşeşte să te prindă între pagini şi te face să-ţi pui întrebări. Are destul suspans cât să te ţină pe marginea scaunului şi destulă acţiune cât să o citeşti dintr-o suflare. Intrigi există, avem şi prietenie, şi ură, şi acte de curaj care de fapt sunt simplă nebunie sau doar atitudinea aia de "nu mi-e teamă, deoarece pe mine nu mă ucide nimeni, pentru că-s cel mai bun sau doar nu gândesc!". Nu e un fantasy atât de fantasy, dacă mă-nţelegeţi, adică poate fi citit chit că n-ai mai citit niciodată aşa ceva, iar dacă ai mai citit poate o să-ţi prindă bine să te relaxezi un pic. Nu c-ar fi un roman la care să dormi, dar nu e atât de intens. 

Cred că merită să-i dai o şansă Vrăjitoarei adevărului. De ce? Poate-ţi surâde ideea şi ai vrea să vezi cum e să trăieşti într-o lume cu atâtea tipuri de vrăjitoare. Sau poate-ţi place cum arată harta şi ţi-e poftă de-o nouă aventură. Or crezi tu că nu merită să fie aşa de populară şi o vei citi doar ca să vii cu argumente şi probe ca să ne convingi că ai dreptate. Poate ţi-a recomandat-o cineva şi încă n-ai citit-o, iar acum ar fi cazul să te cam apuci. Sau i-ai recomandat-o cuiva şi tu nici n-ai citit primul capitol. Păi, chiar aşa? Dar ce mai aştepţi, n-ai deschis-o încă? 

Ah, voiai să vezi cum se termină această recenzie. Bine! Nu regret c-am citit-o şi sincer mă bucur că am şi al doilea volum, pentru că vreau să ştiu ce se întâmplă şi mai vreau nişte ore în lumea aia, mai vreau să fiu înconjurată de vrăjitoare şi vreau să-nvăţ să fiu una. Măcar folosindu-mi imaginaţia. Plus că se apropie Halloween-ul şi dacă n-ai un costum sau nu vrei să consumi mai multe dulciuri decât poţi duce, dacă tot nu eşti fan al filmelor horror, măcar să ai nişte vrăjitoare aproape. Iar astea sunt prietenoase, promit. Aproape toate.

joi, 26 octombrie 2017

RECENZIE - Directorul școlii mele este un șobolan-vampir! de Pamela Butchart


Directorul școlii mele este un șobolan-vampir! a obținut în 2016 Children’s Book Award, premiu ai cărui câștigători sunt votați chiar de copii.

Descriere:

Izzy și prietenii ei au un adevărat ȘOC în clipa în care îl întâlnesc pe noul director al școlii lor. 

Acesta este brunet, poartă o pelerină și are niște buze ciudate, ca două râme.

 Odată l-au auzit sâsâind în cancelarie, asemenea unui șarpe, iar lumina soarelui îi colorează pielea în roșu aprins!

RECENZIE:

Dacă era după mine n-aş fi luat această carte şi mai ales să o citesc. Pentru că nu-i tocmai pentru mine şi chiar dacă mai citesc middle-grade şi cărţi ce au şi ilustraţii, aceasta e pentru o grupă de vârstă mult prea departe de mine. Însă am primit-o şi când am fost acasă în weekend fratele meu, care e mai mic că mine cu zece ani, a înşfăcat-o imediat, văzând mai ales titlul şi dus a fost cu ea. Au fost înapoi amândoi după vreo două, trei ore şi entuziasmul lui şi faptul c-a încercat chiar să mă convingă s-o citesc m-au făcut să-ncerc. Şi sincer, nu-mi pare rău. 

Da, se vede că-i un roman pentru copii şi că se concentrează uneori mai mult pe ilustraţii decât pe poveste, sau uneori firul narativ nu e aşa plin de suspans sau limbajul nu-i umplut cu metafore. Dar dacă te uiţi prin ochii unui copil, aşa şi cum ar trebui să citeşti asta, o să vezi că nu-i rea. Şi o vei citi poate de două ori: o dată să vezi doar ilustraţiile, căci mie mi s-au părut foarte simpatice, şi aş răsfoi-o iar, doar să mă mai uit la ele, şi a două oară pentru povestea în sine. Care chiar dacă nu-i genială şi nu te dă pe spate are haz, te face să te gândeşti că şi tu făceai trăznăi când erai copil şi ce-ţi mai zbura mintea la orice lucru mai ciudat sau ce-ţi imaginai despre oamenii ce păreau diferiţi sau aveau ei aerul ăla misterios. 

Directorul şcolii mele este un şobolan-vampir! e cartea potrivită pentru copiii ce nu citesc de obicei sau vor ceva amuzant, cu aventuri sau despre nişte puşti ce nu se tem să facă ce-au în cap, dar e bună şi pentru cei care vor să mai lase basmele sau cărţile cu monştrii sau dragoni. E perfectă şi pentru voi dacă vreţi o lectură rapidă care să vă facă să zâmbiţi şi să vă ducă cu gândul la copilărie. Haide, adu-ţi aminte ce credeai tu că ţine vecinul în valiza aia de-o căra zilnic. Sau ce se întâmpla cu vecina în vârstă de la parter de nu ieşea mai deloc din casă. Iar dacă nu-ţi aminteşti, doar pune mâna şi ochii pe Directorul şcolii mele este un şobolan-vampir! şi imediat sosesc şi amintirile. 

marți, 24 octombrie 2017

RECENZIE - Ucenicul magicianului (Făuritorul de baghete magice #2) de Ed Masessa


Descriere:

Ce noi provocari vor avea de înfruntat Henry Leach, sora lui, Brianna, și ceilalți oaspeți ai lui Coralis veți afla din această continuare a bestsellerului Făuritorul de baghete magice?

 Pentru prima dată, după secole întregi, singuraticul maestru al baghetelor magice și-a deschis porțile castelului și a invitat o nouă generație de ucenici să învețe secretele meseriei. 

Dar Henry și ceilalți învațăcei sunt pe cale să se confrunte cu o uriașă amenințare – una care vine chiar din rândul breslei.

RECENZIE:

Eu n-am citit primul volum din serie, căci nu-l am, însă aş vrea să remediez asta cât mai repede. Poţi citi dacă vrei volumul ăsta fără să-l fi citit pe primul şi chiar foarte uşor, însă tot mereu e mai bine să citeşti cărţile în ordine. De ce? Pentru c-ai mai mult timp să cunoşti fiecare personaj, să vezi cum se schimbă fiecare şi cum creşte, dar mai ales cum reacţionează şi cum se poartă cu personajele noi. Sau poate aceste noi personaje reuşesc să-i convingă de lucruri pe care nu le-ar fi acceptat sau gândit vreodată.

N-am mai citit de la acest autor până acum şi când am văzut prima dată Ucenicul magicianului mi-am zis că n-am cum să-l citesc imediat; pentru că, dacă aţi văzut romanul în persoană, atunci ştiţi că nu arată deloc subţire. Însă de cum îl deschizi şi citeşti primele capitole, eşti imediat cuprins de poveste şi nici nu realizezi când ai trecut de jumătate sau cum ai ajuns acolo. N-aş spune că e un roman complex şi complicat, cu fire narative încâlcite sau personaje cum n-ai mai văzut, dar Ucenicul magicianului e fix cartea pe care o vrei când ai o zi nu tocmai bună sau plouă afară, sau doar ai fraţi/surori mai mici sau veri şi vreţi să citiţi împreună ceva. 

Poate, dacă mie mi-a plăcut acum şi am urmărit cu drag aventurile lui Henry şi ale prietenilor lui, râzând sau enervându-mă când nu le ieşea o vrajă sau un plan, vouă o să vă placă şi mai tare. Sau faptul că nu o veţi citi singuri va fi elementul magic ce va schimba totul. Puţin m-am simţit copil şi nu-mi pare rău, ci chiar aş fi vrut să mai rămân aşa un pic. Mare parte din roman l-am citit în autobuz şi la un moment dat nici c-am mai auzit ce era în jurul meu, deşi ploaia lovea în geam şi nici în el nu prea era liber; nu c-ar fi vreodată. De ce? Pentru că Ucenicul magicianului a avut el grijă să mă ţină într-o bulă îndeajuns de mult cât să mă simt bine şi să-mi dea drumul doar când a fost să cobor. 

Recomand Ucenicul magicianului chiar dacă aţi citit sau nu prima carte, deşi ar fi mai bine să o fi citit, pentru c-aşa o să vă prindeţi mai uşor de anumite glumiţe, vrăji, relaţiile dintre personaje, etc, şi cred că o să vă placă. O puteţi lua pentru voi şi să n-o daţi mai departe sau poate o luaţi pentru cineva şi între timp, până ajunge la destinatar, a şi fost devorată. *shh, nu zic la nimeni* Tot ce contează e s-o încercaţi şi mai ştiţi... poate deveniţi şi voi ucenici. Dacă mă uit bine, pare, c-aveţi tot ce e nevoie. 

vineri, 13 octombrie 2017

RECENZIE - Urgia şi zorile (Urgia şi zorile #1) de Renee Ahdieh


Descriere:

Într-un ţinut aflat sub domnia unui tânăr rege însetat de sânge, fiecare revărsat al zorilor sfâşie sufletul unei alte familii. Califul din Khorasan, un băiat de optsprezece ani, nu este altceva decât un monstru. În fiecare noapte, Khalid cere mâna unei fete, ca apoi, în fiecare dimineaţă, să curme viaţa noii lui mirese cu o frânghie de mătase. 

Când cea mai bună prietenă a Şeherezadei îi cade victimă lui Khalid, ea jură să se răzbune şi, în ciuda vârstei ei fragede, de doar şaisprezece ani, se oferă să-i devină mireasă califului din Khorasan. Şeherezada este hotărâtă nu doar să rămână în viaţă, ci şi să pună capăt, odată pentru totdeauna, domniei despotice a lui Khalid. 

Seară de seară, Şeherezada îl atrage în mrejele sale, tesand poveşti încântătoare, ce-o ajută să mai trăiască încă o zi, deşi ştie prea bine că următorul răsărit de soare ar putea fi ultimul. Dar lucrurile iau o întorsătură cu totul neaşteptată: Khalid nu este nicidecum aşa cum şi l-a imaginat ea. „Monstrul” este doar un tânăr cu sufletul sfâşiat de o suferinţă covârşitoare şi îndelungată. 

Iar Şeherezada descoperă, pe zi ce trece, că se îndrăgosteşte de el. Cum este posibil aşa ceva? Inima ei se dovedeşte, astfel, o trădătoare. Dar Şeherezada înţelege, încetul cu încetul, că nimic nu este aşa cum pare în palatul de marmură şi piatră al califului. Este hotărâtă să descopere tainele ce bântuie locul şi, în ciuda iubirii ei, este pregătită să-i ia viaţă lui Khalid în schimbul celor curmate de el. 

Oare dragostea lor va supravieţui?

RECENZIE:

Urgia şi zorile a fost pentru mine o carte ce-am avut-o întotdeauna pe listă, doar că mereu am citit altceva sau nu era potrivită pentru starea mea de atunci. Şi mă tot gândeam dacă o voi mai citi vreodată sau doar mă amăgesc. Însă azi am dat cu ochii de ea şi nu ştiu dacă de la vreme sau de la faptul că voiam să citesc ceva ce n-aş fi citit normal, pur şi simplu mi s-a făcut poftă şi a părut alegerea potrivită. N-am considerat-o niciodată o poveste de iubire şi nici o încercare de răzbunare, ci mereu când mă uităm la ea mi se părea un roman despre măşti şi aparenţe. 

Acum c-am citit-o pot spune c-am avut dreptate. Toate personajele încearcă să se mintă şi să mintă, să fie altcineva sau altcumva, mai bune sau mai crude, fără sentimente sau mereu voioase şi prietenoase, pline de curaj sau temătoare. Şi ce a fost interesant e faptul că pe cât se mint între ei şi menţin acele aparenţe, pe atât de mult se înşeală singuri. Iar două exemple perfecte sunt Khalid şi Shazi, doi încăpăţânaţi, mânaţi de emoţii nu tocmai strălucitoare, care se lovesc neincentat unul de altul, niciunul nu vrea să cedeze, şi până la urmă îşi dau seama că or unul trebuie să plece capul or să-şi sară unul altuia la gât şi poate aflăm cine a supravieţuit. 

Urgia şi zorile n-a fost o poveste care să mă dea pe spate şi chiar dacă am citit-o în câteva ore nu pot să zic că mi-o voi aminti mereu şi o voi recomanda tuturor prietenilor şi rudelor. Nu mi-a plăcut pe cât m-aşteptam şi deşi înţeleg de ce unora le-a plăcut aşa tare şi e cartea lor de suflet, din acelaşi motiv mi-a displăcut mie. 

N-aş spune că Urgia şi zorile se focusează doar pe răzbunare sau că la baza ei e iubirea şi toate relaţiile ce se crează şi se rup cu repeziciune pe tot parcursul ei, însă dacă stai să te uiţi aceste două teme se ciocnesc şi se împletesc extrem de bine, în acelaşi timp. E că şi cum iubirea se hrăneşte cu sângele vărsat, cu ură, cu adrenalină şi cu frică, iar răzbunarea de cele mai multe ori şi dorinţa de a ucide apar din dezamăgiri sau pentru că amorezul pare c-a călcat strâmb. Plus că totul pare sau e mai simplu când nu eşti implicat, oamenii sunt buni şi răi şi sigur nu se schimbă, nu există motive, niciodată nu avem prejudecăţi, noi mereu avem dreptate, etc. Doar că, ce faci atunci când descoperi că monstrul ce se află în faţa e o reflexie o oglindă şi nu persoană de lângă tine? 

Urgia şi zorile, din punctul meu de vedere, e o lectură uşoară şi plăcută, care te face să te gândeşti la cât de uşor judecăm oamenii şi cât ne place să ne băgăm nasul în poveştile lor, să ştim toate detaliile şi să-i împroşcăm cu noroi, însă cum ajungem noi în locul lor nu mai e aşa simplu şi tare am vrea să nu fim înţeleşi greşit. Shazi are multe astfel de momente şi mi-a plăcut cum autoarea a pus-o în tot felul de situaţii ca să-i mai schimbe ideile şi mai ales să o facă să vadă totul din unghiuri diferite. Însă, în acelaşi timp, nu mi se pare că prinţul nostru Khalid ar fi departe de ea; căci şi el e la fel de impulsiv, rece, indiferent, şi acordă oamenilor atenţie doar când îi oferă plăcere şi fac cum vrea el. Poate şi d-asta cei doi se potrivesc aşa bine şi s-au plăcut din prima, chit că niciunul nu recunoaşte asta. Sau poate, de fapt, mint amândoi şi-ncearcă doar să între unul pe sub pielea celuilalt, aşteptând momentul potrivit ca să ucidă. Hm? Oare care din ele? 

Urgia şi zorile n-a fost cel mai bun roman pe care l-am citit, din punct de vedere al suspansului şi acţiunii, însă scriitura e minunată şi toate acele descrieri, de la locuri şi până la mâncare, te vrăjesc de la prima pagină. Însă nici cel mai rău, căci l-am citit repede şi uneori chiar m-am trezit râzând sau oftând, pentru că n-am reuşit să ghicesc tot ce avea să se întâmple. Plus că personajele reuşesc uneori să te surprindă şi chiar să se surprindă pe ele însele când iau anumite decizii. Cine spune că emoţiile şi mai ales iubirea şi curiozitatea nu te fac uneori să faci lucruri nesăbuite. Sau poate mereu ţi le-ai dorit, însă n-ai avut curajul. 

Recomand Urgia şi zorile tuturor celor care vor un alt decor şi s-au plictisit să citească poveşti scrise în Europa sau America, celor care citesc poveşti de iubire, dar şi celor care devorează romane pline de prietenie şi importanţa familiei, sau celor care ar citi ceva cu acţiune şi suspans, însă nu aşa mult cât să cadă din scaun. Până la urmă n-ai nimic de pierdut dacă o începi şi nici nu-i aşa de stufoasă ca să n-o termini.

miercuri, 11 octombrie 2017

RECENZIE - AERIA (MAGONIA #2) de Maria Dahvana Headley



Descriere:


Aza Ray s-a întors pe Pamânt. Prietenul ei, Jason, este în culmea fericirii.

Familia îi este vindecată. Ea duce o viață normală sau pe cât de normală poate fi, dacă ți-ai petrecut ultimul an murind, trezindu-te pe o navă și descoperind că propriul tău cântec poate schimba lumea.

Și într-adevar… nu este o viață normală. O parte din Aza tânjește după lumea din nori, oricât de mult i-ar iubi pe cei de pe Pământ. Când paranoia lui Jason legată de siguranța Azei îl determină să facă o greșeală teribilă, Aza devine ea însăși o fugară în Magonia, nevoită să se confrunte cu mama ei, Zal Quel, o ființă radicală, însetată de sânge, proaspăt evadată, și cu Dai, partenerul ei de cântat. Aza trebuie să călătorească pâna la capatul lumii în căutarea unei arme legendare, Stolul, într-o aventură care o va schimba pentru totdeauna.

În această continuare extraordinară a fascinantului roman Magonia, o fată trebuie să facă o alegere imposibilă între două familii, două cămine… și două versiuni ale propriei personalități.

RECENZIE:

Uneori mi-e greu să-ncep o recenzie sau nu ştiu ce să scriu în ea. Ca şi acum. Doar că, în marea majoritate a timpului, se-ntamplă deoarece acele cărţi m-au întors pe dos şi m-au făcut să simt tot felul de lucruri sau m-au făcut să gândesc şi să încerc să pun piese de puzzle împreună, să găsesc răspunsuri la mistere sau crime, sau probeme delicate. Însă, acum e diferit. Mi-e greu să scriu această recenzie, pentru că romanul şi duologia asta e ceva din altă lume faţă de ce-am citit până acum; din punct de vedere al ideii, scriiturii şi personajelor, şi n-aş vrea s-o stric. 

Aeria mi s-a părut la fel de complicată şi complexă ca primul volum, doar că acum deja eram obişnuită cu vapoarele zburătoare şi cu păsările şi cântecele şi modul în care Headley reuşeşte să te ameţească; şi nu pentru c-ar scrie cine ştie ce odisee sau text cifrat, ci pentru că e ireal. Da, toţi am citit romane şi poveşti în care apar creaturi care ştim că nu există, gen vârcolaci, sirene, zâne, unicorni şi mai ştiu eu ce. Însă ai citit vreodată o poveste care să semene pe cât de puţin cu ce descrie Headley? Ce încerc să zic e că de destule ori a trebuit să mă opresc şi să las cartea jos ca să mă gândesc bine şi să-mi imaginez personajele, să pun cuvintele alea de pe pagină în capul meu şi să le aşez în aşa fel cât să aibă sens. Pentru că nu-s creaturi sau oameni pe care-i întâlnim mereu şi nu e aşa uşor că i cum ar zice cineva troll şi gata, o imagine aproximativă, modificată uşor de ce zice autorul, a şi apărut în capul tău.

Am admirat originalitatea seriei şi modul în care Headley a ştiut să creeze o lume ce n-o uiţi aşa uşor, care-ţi rămâne pe retină datorită culorilor şi regulilor care trebuie urmate, ca totul să nu se prăbuşească *uneori chiar la propriu*, tot alaiul de personaje ce reprezintă, parcă, aproape toate felurile de caractere şi aspecte fizice pe care le poţi întâlni în această lume. Mi-a plăcut şi cum au evoluat lucrurile, cum personajele n-au fost puse în umbră, dar nici scoase în faţă, ascunzându-le pe cele care apar doar o dată sau auzim de ele. A fost interesant să-nţeleg şi să văd toată mecanica din poveste şi m-am bucurat şi m-am trezit zâmbind uneori, pentru că nici în cele mai minunate vise eu n-aş fi putut să creionez aşa personaje şi să vin cu o idee diferită, dar care, deşi la început pare să n-aibă sens şi ţi-e greu să o cuprinzi , pe parcurs creşte, prinde contur şi devine o structură tare solidă şi logică. 

Ce mi-a plăcut mai puţin la Aeria şi Magonia a fost faptul că n-am simţit mai nimic. Mi s-a părut că autoarea a fost uneori prea ocupată să explice lumea sau cum arătau anumite păsări, ce-aveau de făcut sau ce era locul ăla pe lângă care treceau, şi n-a mai investit şi-n emoţiile personajelor. Sau poate-s eu mai nesimţită şi n-am reuşit să mă ataşez de nimeni şi n-am simţit nimic, pentru că mi-a fost mintea în altă parte. Aza, Jason, Zal şi restul, au fost pentru mine nişte oameni la care m-am uitat printr-un geam şi de la care am prins doar frânturi de suflet şi gânduri. Aş fi vrut să fie mai mult, să-i simt, să pară reali, să-i facă autoarea să se aşeze lângă mine şi să nu mai stea, bidimensionali, lipiţi de pagini. 

Lăsând aspectul ăsta la o parte, Aeria e un roman bun, are suspans, există destule momente care să-ţi ia inima s-o ia la goană, avem şi întorsături de situaţie, şi momente dulci, sunt şi unele în care vrei să ucizi tu, cu mâinile goale, un personaj, există şi poveşti de dragoste, familie, prietenie, ură, speranţă. Şi toate astea sunt strânse într-un pumn, ce stă aşa de la început şi până la final, iar tu te-ntrebi dacă ar fi mai bine să le dea drumul sau nu. Ar fi mai simplu dacă ele ar fi libere sau ar zbura departe şi nici n-ai apuca să expiri? 

Ştiu că poate recenzia n-are sens sau n-am spus eu tot ce trebuia, însă că de fiecare dată, recomand citirea integrală şi atentă a romanului. De ce? Pentru că, până la urmă, orice e trăit pe propria piele e mult mai bun şi doar tu ştii cum ar trebui să se simtă şi dacă e pe gustul tău. Până una alta eu mă duc să-mi caut o barcă plutitoare şi poate te-apuci şi tu de citit. Iar dacă dai seria şi mai departe, căci sigur ai vreun prieten sau mai mulţi ce-au auzit de ea, dar n-au încercat-o încă, va fi şi mai bine. 

De ce-ar trebui să o citeşti? Fiindcă e una din puţinele poveşti cu o idee extrem de originală care s-a ţinut pe picioare până la final şi nu s-a lăsat prinsă în clişee sau n-a vrut să fie plină de dramă, certuri fără sens, insta love, totul-se-rezolvă-repede-şi-perfect-la-final... etc.

duminică, 8 octombrie 2017

RECENZIE - Acest cântec neîmblânzit (Monștrii din Verity #1) de Victoria Schwab


Nimic nu poate asigura liniștea într-un oraș frânt de război, într-un oraș copleșit de monștri.

Descriere:

 În acest extraordinar roman fantasy urban al aclamatei autoare Victoria Schwab, o tânără adolescentă trebuie să aleagă între calea eroinei sau cea a nelegiuiților, între cea a prieteniei sau a adversarilor, totul cu riscul de a înclina balanța întregului viitor al propriei sale lumi. 

Kate Harker și August Flynn sunt moștenitorii unui oraș divizat – un oraș în care violența de zi cu zi a dat naștere unor monștri cât se poate de reali.

 Tot ceea ce își dorește Kate este să fie la fel de nemiloasă precum tatăl ei, care obligă oamenii să îi plătească pentru protecția pe care le-o oferă împotriva întunericului neînduplecat. 

Tot ceea ce își dorește August este să devină uman, cu o inimă tot atât de bună precum cea a tatălui său, și să joace un rol mult mai important în sprijinirea celor inocenți – însă cum poate dacă el este chiar unul dintre monștri? Unul care poate să fure sufletul cuiva cu un simplu acord al muzicii? 

Când se ivește ocazia de a o putea supraveghea pe Kate, care tocmai ce a fost dată afară de la cea de a șasea școală și se întoarce astfel acasă, August se dedică în întregime misiunii sale.

RECENZIE:

Ai citit vreodată o carte plină de întuneric şi în loc să te sperie, te-a făcut să te afunzi şi mai tare, să mergi şi mai repede şi să zâmbeşti larg, căci simţeai cum îţi sare inima din piept, din cauza entuziasmului şi a fricii? Ai întâlnit vreodată personaje gri sau negre, cu sufletul ca de smoală, însă cald şi cu nişte îmbrăţişări reci, dar care te făceau să te simţi ca-ntr-o zi de vară, cu soarele-n păr? Ai văzut vreodată sângele curgând, aşa roşu şi fluid, desenând modele pe podea, în timp ce trupul încerca să înghită ultimele fărâme de aer, înainte că mintea să dea stingerea, şi-ai simţit că vrei să-l atingi sau să guşti? Dacă la toate ai răspuns cu "da" sau doar ai un zâmbet până peste urechi, atunci ai venit la locul potrivit. Sau poate doar ai citit cartea. Iar dacă eşti aici şi încă n-ai citit Acest cântec neîmblânzit, atunci stânga împrejur şi poftă bună! 

Acum, lăsând puţin încercările mele nereuşite de a evoca atmosfera romanului la o parte, pot să zic c-am mâncat Acest cântec neîmblânzit mai rău că atunci când vin acasă, după ore de muncă şi bâţâit în autobuz, şi dau pe gât, fără să mestec, prima mâncare ce-mi cade în mână. Nu e o comparaţie foarte apetisantă şi plăcută ochiului, ştiu, dar să vă faceţi aşa o idee. C-am devorat-o e puţin spus şi nici nu pot să zic că i-am halit sufletul; căci nu cred că are unul. Dar, Doamne! Acest cântec neîmblânzit, zău, c-a scos toate gândurile întunecate din mine, alea sângeroase şi pe care vreau să le ţin închise, căci să fim serioşi nu vrei să ai în cap oameni torturaţi şi fântâni de sânge şi suflete chinuite, când nu eşti în intimitatea casei tale. Însă dacă voi puteţi şi nu vi se vede pe faţă, şi nu vă licăre ochii ca pomul de Crăciun, cum păţesc eu, şi n-aveţi un zâmbet larg, dar exagerat, eu vă felicit.

Acest cântec neîmblânzit e o poveste reală şi realistă, scrisă cu tuşe groase şi negre, vopsită cu roşu şi alb şi tonuri grele şi lipicioase, dar care te atrag şi te încălzesc, te-mbie şi te farmecă, mai ceva ca un pled în culorile curcubeului şi presărat cu sclipici şi inimioare. Am savurat descrierile şi felul în care gândurile şi emoţiile sunt puse pe foaie, le-am inspirat adânc şi le-am lăsat să se cuibărească în sufletul meu, iar când n-au mai avut loc le-am ţinut în palmă.

 Mi-au plăcut Kate şi August şi din prima am ştiut că vom fi prieteni buni. Am iubit faptul că, deşi nu afli din prima totul despre ei şi familiile lor, şi nu poţi să ştii toate colţişoarele sufletelor şi minţilor lor, se deschid încet şi până la finalul romanului tot şuvoiul ăla vine peste tine. Dar nu te îneci, căci sunt valuri şi chiar dacă par mari, îţi gâdilă genunchii şi parcă te-ai lăsa aşa puţin la fund; doar să guşti şi să vezi cum ar fi înecul. Doar că nu te-ar lasă ei... să trăieşti. Să mori, scuzaţi, am vrut să zic! :)) Sunt oameni faini, nu le place când suferi... prea puţin. 

Simt că această carte şi această recenzie v-arată, din nou, o faţă a mea, aceea de om ţăcănit, care adoră să vadă, să citească, s-audă şi să scrie despre sânge, moarte, vise sparte, aripi frânte, violenţă, durere, ură, urlete. Însă, în acelaşi timp, toate acestea descriu viaţa şi stau la baza ei. Ele ne împing şi ne dau şuturi în fund când nu mai putem, ele ne strâng de gât şi ne rup articulaţiile când vrem să ne dăm bătuţi, ele ne fac să vedem şi să auzim când fugim să ne-ascundem după o uşă zăvorâtă. Fără ele n-am vrea să trăim şi poate n-am lupta aşa mult să mai primim încă o zi. Măcar una. 

Cred că Acest cântec neîmblânzit, pe lângă povestea pe care Schwab o coase cu măiestrie şi pe lângă personajele ce par rupte din basmele de groază sau coşmaruri, ilustrează şi cruda realitate de zi cu zi. Ce e până la urmă un monstru? Dar un om? Cum îţi dai seama care-i care? Când un om ucide, înşeală, fură şi torturează, mai e om? Dar când un monstru oferă speranţe, salvează vieţi, îţi oferă îmbrăţişări şi-ţi sărută rănile, atunci e tot monstru? 

Acest cântec neîmblânzit arată cum e să câştigi când ai ajuns în genunchi şi doar morţi sunt în jurul tău, dar şi cum poţi să pierzi, deşi ai avut totul calculat, n-ai rănit pe nimeni şi ai vrut să faci pace. Pentru că nu e vorba doar de tine, ci şi de ceilalţi. Şi dacă ei vor sânge, tu nu le poţi da un steag alb. De ce? Pentru că băţul ăla, sigur, o s-ajungă să fie armă de care o să mori şi dacă e să fie vreun război, pe tine te vor trimite la înaintare. Nu zic că e mai bine să fii crud, rău, egoist, dar nici să fii idealist şi să-ţi doreşti ca toţi să trăim în pace şi armonie. Nu că n-ar fi posibil. Dar ce facem cu smoala clocotită din suflet, cu gândurile ce ne fac să ne muşcăm buzele şi cu degetele ce vor să simtă cum pulsul scade şi creşte într-un ritm controlat? Vorbim de monştrii aici, normal. Căci oameni nu cred că mai există, cu adevărat.

Ar mai fi atât de multe de spus despre carte, însă nu vreau să mă lungesc. Aş mai spune doar că August, Kate, Leo, Ilsa şi toţi ceilalţi sunt oricând bineveniţi la mine acasă, şi că de mult n-am mai citit un roman în care să nu găsesc personaje enervante. Fiecare, cu bune şi cu rele, a avut motive, a ştiut ce vrea, s-a pus în valoare şi puţin i-a păsat de părerile celorlalţi. 

Schwab n-a creat nişte personaje, ci nişte persoane, care cu fiecare pagină au prins contur şi până la final, s-au aşezat, în carne, oase şi sânge, de-a stânga şi de-a dreapta cititorului.Iar să faci un cititor să iubească astfel de caractere nu e uşor. Şi nu pentru că par răi, cruzi, nebuni şi monstruoşi! Ci pentru că e tare greu să-i faci să fie reali, palpabili şi credibili. Acest cântec neîmblânzit e plin de monştri şi sânge, moarte, speranţe, vise, durere, plăcere, ură, zâmbete, prietenie şi familie, doar că nu în forma clasică. Şi ce schimbare delicioasă s-a dovedit a fi. 

Recomand cu tot sufletul meu mic şi negru! ❤️

sâmbătă, 7 octombrie 2017

RECENZIE - Warcross (Warcross #1) de Marie Lu


Descriere:

Pentru milioanele de utilizatori care se loghează în fiecare zi, Warcross nu e un simplu joc, ci un mod de viață. Obsesia a început cu zece ani în urmă, iar fanii s-au întins acum pe întregul mapamond. Unii se grăbesc să scape de realitate, iar alții speră să facă profit. Zbătându-se să supraviețuiască, tânăra hackeriță Emika Chen lucrează ca vânător de recompense, urmărind jucători care pariază ilegal pe Warcross. Dar competiția este nemiloasă, iar supraviețuirea, deloc ușoară. Ca să facă rapid rost de bani, Emika își asumă un risc și intră ilegal în jocul de deschidere al Campionatului Internațional de Warcross, însă alunecă accidental în plină acțiune și se transformă peste noapte în subiect de senzație. 

Convinsă că va fi arestată, Emika este șocată când, în schimb, primește un apel de la misteriosul creator al jocului, tânărul miliardar Hideo Tanaka. Oferta este de nerefuzat: el are nevoie de un spion în turneul de anul acesta, pentru a descoperi originea unei probleme de securitate, și dorește ca Emika să preia acest rol. Cât ai clipi, tânăra e transportată la Tokio și aruncată într-o lume a faimei și bogăției, la care îndrăznise numai să viseze. Curând, însă, investigațiile sale dezvăluie un complot sinistru, cu urmări grave pentru întregul imperiu Warcross. 

În acest thriller SF, autoarea Marie Lu creează o lume captivantă, fermecătoare, în care să alegi în cine să ai încredere poate fi cel mai periculos pariu dintre toate.

RECENZIE: 

Doamne!!! Oare eu am citit acum asta sau doar am deschis-o şi m-am trezit în lumea jocului, devenind unul din ei şi încercând să pricep ce se întâmplă, ce-am de făcut, în cine trebuie să am încredere, în cine vreau să am încredere şi să fac pe cât posibil să câştig şi să nu mor? Ordinea nu e aceasta şi nici nu prea contează; poate. 

Am vrut să citesc cartea asta dinainte să ştiu despre ce-i vorba, căci e scrisă de Marie Lu şi la cât am iubit cealaltă trilogie a ei, ar fi fost culmea să nu o citesc pe aceasta şi să nici nu-mi placă. Iar când am auzit că e despre jocuri şi realitate virtuală şi competiţie şi hackeri şi pericole şi vânători de recompense... oh, mamă! Unde mă înscriu? Ah, şi sper că staţi bine cu sănătatea şi aveţi un puls stabil, deoarece la câte întorsături de situaţie sunt şi ce suspans e în romanul ăsta, de-l tai cu drujba, o s-aveţi nevoie. Altfel cine ştie în ce poziţie o să vă găsească cei de la ambulanţă sau vecina sau fratele/sora/vărul/părinţii/câinele. 

Revenind şi fiind puţin mai serioşi, pot spune că am citit Warcross asnoapte şi momentan ochii mei seamănă cu două pizze. Aş fi zis console, doar că alea nu-s rotunde, încă. Îmi propusesem doar să o încep, aşa cum zic de fiecare dată, doar că n-a mers. Nunu! Ultima pagină am citit-o aproape pe la două şi a meritat. Nu recomand să faceţi asta, adică să citiţi până târziu, mai ales dacă dimineaţa trebuie s-ajungeţi undeva; însă dacă vreţi senzaţii tari şi sunteţi cu sporturile extreme, atunci poate transformaţi cititul în asta. Eu îl practic şi e tare bine, nici măcar nu trebuie să ies din casă sau să îmbrac cine ştie ce haine. Plus c-aţi văzut ce scumpe sunt încălţările. Iar Warcross e romanul potrivit pentru asta, căci nu numai că vă va solicita tot corpul şi mintea, dar va avea şi grijă să vă facă să vă simţiţi şi pe pârtie şi la alergat, şi la înnot (pentru că o să rămâneţi fără aer destul de des), şi orice sport vreţi voi. 

Aţi zice că o carte n-are cum să semene cu un joc şi să-ţi ofere aceleaşi senzaţii şi efecte şi coloană sonoră şi etc. Mai ales că-ntr-un joc eşti implicat activ, iar când citeşti doar participi, pentru că te uiţi la ce fac ceilalţi. Aş zice că aici e invers. Lu reuşeşte să te tragă în poveste de la prima pagină şi tu eşti pe hoverboard, tu încerci să rezolvi situaţia, tu nu vrei să fii dat afară din chirie, tu încerci să ieşi mereu primul şi să înţelegi ce naibii se întâmplă şi-n cine să ai încredere. Tu îţi pui întrebări şi te trezeşti că ştii să fii şi hacker, deşi, poate, n-ai scris niciodată o bucată de cod. Plus că, la toate acestea se adaugă şi descrierile ce sunt aşa colorate şi vii, de-ai impresia că n-ai deschis o carte şi dai paginile, ci că ţi-ai pus o cască sau nişte ochelari de realitate virtuală. Tare, nu? 

Ah, şi faţă de-un joc nici nu durează aşa mult să termini cartea asta. N-o să-ţi ia săptămâni şi zeci de încercări, nu trebuie să creşti în nivel şi nici să cauţi artefacte sau să înveţi vrăji, să-ţi cumperi săbii şi armuri, sau să salvezi vreo prinţesă. Tot ce-ai de făcut e să te bucuri de atmosferă, să vrei să cunoşti personajele şi să vezi departe de măştile lor şi de imaginea pe care ei cred că o proiectează, să ai curajul să investighezi, să n-ai încredere deloc sau să te-ncrezi cu totul, şi s-apeşi play

Emika, Hideo, Ren, Zero şi toţi ceilalţi, care nu-s puţini, au reuşit într-un timp foarte scurt, să mă facă să-i plac şi să-i iubesc cu toate calităţile şi defectele lor. N-au încercat să pară eroi sau duşmani, nu s-au dat în spectacol, nu s-au ascuns după scuze sau deget, ci doar au trăit. Au furat tot ce-au putut, material sau nu, au luptat, au minţit, au râs, au zâmbit şi au sărutat, au ţinut în braţe, au ucis, au înşelat şi au scăpat sau au fost prinşi. Şi a fost aşa de bine să văd cum Marie Lu a creat aceste persoane foarte gri, dar care, atunci când trebuie şi au ambiţie, îţi iau ochii şi luminează în toate culorile curcubeului; ca şi cum, în interiorul lor se ascunde un miez, ce se învârte cu o viteză inimaginabilă, colorat, viu, ucigător, dar cald, care te poate duce la alt nivel sau te poate ucide. Delicios, aşa-i? 

Recomand Warcross? Aş zice da şi nu, pentru că până la urmă depinde de tine dacă vrei s-o citeşti. Şi ca să fac încă o paralelă cu jocurile video, degeaba îţi spun eu că-i bun şi merită, dacă tu nu-l încerci şi nu iei tu controller-ul. Consideră recenzia asta o bucată de gameplay şi hai să vedem dacă te-am convins :). Oricum, nu trebuie să fii gamer sau cititor înrăit ca să-ţi placă. Însă ar fi ceva bun pentru ambii şi pentru toată lumea.


miercuri, 4 octombrie 2017

RECENZIE - Eroare (Regii timpului #2) de Laura Nureldin


Descriere:

De-acum, naveta între America prezentului și Persia antică a devenit rutină pentru Mora, profesoara de dicție ajunsă, dintr-o întâmplare, soția regelui Xerxes. 

Asta până când o cădere de tensiune în laboratorul lui Alex dă peste cap mașina timpului și o trimite în Louisiana de dinaintea Războiului Civil. Acolo, Mora găsește o lume veselă și colorată, o familie care ascunde un secret înexplicabil, dar și posibilitatea unei noi iubiri.

 Există vreo conexiune între toate acestea? Sunt simple coincidențe, erori de sistem sau felul Universului de a pune lucrurile în ordine?

„Dacă și când îi este menit să lovească, fulgerul o va face. Nu putem decide noi când, cum, sau unde. Se spune că niciodată nu lovește de două ori în același loc. Poate că nu-i adevărat; dar poate că e. Există o singură cale de a afla: trăind.”

RECENZIE:

 Mai știți când vă spuneam c-am citit primul volum foarte repede și că mi s-a părut foarte scurt? Mda, ei bine, avem o problemă. Căci Eroare a părut și mai mic, deși n-are puține pagini și a fost plin de tot ce mi-a dorit, și ce-a avut Laura mai bun și a dorit să bage. Nu că n-a îndesat în cartea asta atâtea personaje și intrigi și suspans și momente amuzante și replici ce-ți taie răsuflarea și alegeri greu de făcut, că mă mir cum nu s-a rupt cotorul. Chiar deloc!  
  
 Presimt că va fi o recenzie scurtă și nu pentru că n-aș avea ce să vă zic, ci pentru că vreau să fiu egoistă și-n același timp să țin cu voi. E bine dacă ați citi romanul ăsta (după ce l-ați mâncat pe primul, normal) fără să știți prea multe și, mai ales, fără să aveți o părere în minte. A altcuiva. Ideile voastre și presimțirile și teoriile le puteți păstra; și va fi chiar interesant și poate amuzant sau trist să vedeți dacă aveți dreptate sau când vă va cădea falca la următoarea întorsătură de situație. Laura Nureldin e tare blândă cu personajele și cititorii ei. *cough* Dar ne place, ne place! Nu mă plâng! 
  
 N-aș spune că Eroare mi-a plăcut mai mult ca primul volum, doar că l-am devorat mai ușor și l-am iubit mai repede, fiind deja obișnuită cu scriitura și știind la ce să m-aștept din punct de vedere al personajelor, dialogului, intrigilor și a lucrurilor ce pot fi câștigate, pierdute sau dorite de cei din carte. Și eu tot vreau o mașină a timpului, dar aștept. Poate vine de Crăciun. Revenind! Eroare e ca o continuare a primului volum, însă, în același timp, și o poveste de sine stătătoare, căci e altă lume și uneori chiar uiți că Xerxes e pe undeva și așteaptă ca Mora să se întoarcă. Devii așa de prins de ținut, de oameni, de felul cum vorbesc și cum se mișcă, de arome, de caracterele ce nu sunt nici bune, nici rele, ci doar umane. Și la fel ca Mora nu știi unde e mai frumos și unde ți-e mai bine: aici sau înapoi în Persia Antică. Iar la un moment dat e așa greu să decizi. De ce nu le poți avea pe amândouă? Locurile, zic, la bărbați și iubiri nu mă bag. O las pe Mora să aleagă.  

 Ah, și putem vorbi de limbaj? M...oaamă! În timp ce citeam mai că mi s-a făcut foame și nu c-ar fi plin de mâncare delicioasă și zboară platourile aburinde pe pagini, doar că totul e așa colorat și viu și îți țiuie urechile și ochii îți licăre și trupul se mișcă singur sub efectul unui sunet ce vine de nicăieri și de peste tot. E, aproape, magic. Iar faptul că m-așteptam și nu m-așteptam la asta a fost și mai bine. Simțeam că romanul ăsta îmi va plăcea, dar nici așa! Oh, și secretul. De când am citit descrierea deja voiam să știu care e și cu fiecare capitol și pagină citită eram: "spune-mi secretul! care-i secretul? secretul!". Și poate vă sună cunoscut, dacă ați văzut sau vedeți Uimitoarea lume a lui Gumball. *a fost un episod cu un secret :))* Numai că eu n-am făcut aproape tot ce-a fost posibil și imposibil să aflu secretul, ci doar am citit. Repede. 
  
 Probabil ar mai fi multe de spus și câte n-oi fi lăsat pe dinafară, și-mi voi aminti fix după ce închei, dar nu vreau să vă obosesc. Vă las să vă păstrați pentru carte, pentru Xerxes (vedeți ce, cum, când și unde s-a mai schimbat și dacă observați vreo diferență comparativ cu primul volum), pentru Mora (care a fost mai cumpătată și și mai zăpăcită), dar și pentru ținutul "magic" și familia cu secrete. Sună rău știu, ce chinuiți veți fi! Și ca să fie mai bine, poate, recomandați cartea, sau seria, și altora. Întotdeauna e bună suferința în grup. :)) 
  
 P.S.: aparent am mințit când am zis că recenzia va fi scurtă. scuze!  
  

marți, 3 octombrie 2017

RECENZIE - Trădarea Câștigătorului (Trilogia Câștigătorului #2) de Marie Rutkoski


Descriere:

O căsătorie regală e ceea ce visează cele mai multe fete. Dar pentru Kestrel înseamnă o viață trăită într-o colivie pe care ea însăși a creat-o. Pe măsură ce nunta se apropie, ea tânjește să-i spună lui Arin adevărul despre logodna ei: că a acceptat să se mărite cu prințul în schimbul libertății lui Arin. Dar poate Kestrel să aibă încredere în Arin? Poate să se încreadă în ea însăși? Căci Kestrel se pricepe de minune la arta decepției. Ea acționează ca spion la curte, dar dacă va fi prinsă, va fi demascată ca trădătoare a țării sale. Și totuși nu se poate opri din căutarea unei căi de a schimba lumea sa nemiloasă… apropiindu-se, astfel, de descoperirea unui secret îngrozitor.

Uluitoarea continuare a bestsellerului Blestemul Câștigătorului dezvăluie prețul imens al minciunilor periculoase și al alianțelor necinstite. Adevărul va ieși la lumină și atunci Kestrel și Arin vor afla cât de mult îi vor costa faptele lor.


RECENZIE:

Eu n-o să vă ţin în suspans, aşa cum m-a ţinut pe mine cartea asta, şi o să vă spun c-am devorat ultimele capitole din ea, astăzi, în timpul pauzelor scurte de la job. Pentru că n-aş fi rezistat până înapoi acasă fără să ştiu ce se întâmplă şi ce-au personajele de gând să mai facă şi mai ales să mai spună. Căci, sincer, or avea faptele glas şi greutate, dar Dumnezeule, ce viu şi captivant e dialogul. Iar dacă aţi citit ştiţi ce spun. Însă dacă n-aţi citit nu e timpul pierdut. Eu v-aştept! Cu tot cu Arin şi Kestrel şi toată lumea. 

Revenind la Trădarea Câştigătorului. *oftat adânc* Recunosc c-am început romanul fiind sceptică. De ce? Pentru că primul volum mi-a plăcut atât de mult, încât mi-am spus că următorul n-are cum să fie mai bun, n-are cum să mă surprindă şi să mă cuprindă aşa tare, nu mă va da pe spate şi nu voi chicoti sau nu mă voi îneca, deoarece uit naibii să respir. M-am înşelat? Normal! Fiindcă acest volum doi s-a dovedit a fi un fel de Kestrel 2.0 care, deşi îmbrăcat frumos în acea rochie la care încă mă holbez *atunci când nu admir sabia*, m-a bătut cu tot ce-a avut mai bun. Mi-a dat cu acţiune şi întorsături de situaţie, cu momente amuzante, m-a făcut să visez, mi-a făcut cunoştinţă cu prinţi şi oameni de toate rangurile şi mi-a adus aminte că cei mai răi oameni sunt ăia cu ochi mari de căţel lăsat în frig. Am fost acolo cu Kestrel şi Arin şi prinţul *al cărui nume îl tot uit :/* şi cei care le pun piedici, dar şi cu cei care îi ajută şi vor să-i ridice, le-am văzut speranţele, ura, iubirea, zâmbetele şi lacrimile, crescând şi scăzând, curgând şi învolburându-se ca marea când e furtună şi Doamne, ce frumos a fost!

Marie Rutkoski reuşeşte, din punctul meu de vedere, ceva ce puţini autori pot să facă şi să ducă la capăt. Construieşte nişte imagini atât de fragile şi pline de detalii, le presară cu emoţii, umple personajele de trăiri şi cu fiecare capitol le mai adaugă ceva, te ţine mereu aproape şi te trage de mână când rămâi în urmă, te face s-alergi când te mănâncă picioarele şi nu mai vezi numărul paginilor, dar te şi lasă să respiri când nu mai poţi. Însă, toată această urzeală nu îngreunează scriitura şi nimic nu se pierde pe drum. Tot romanul, ca şi primul, e ca o rochie complicată, cu o mulţime de piese şi straturi, nasturi şi funde şi pietre preţioase şi bucle, dar care e aşa de uşoară şi poţi să te învârti şi să te aşezi şi să te ridici şi să te bâţâi cum vrei tu în ea. 

Cred că nu mai trebuie să spun că iubesc seria asta şi că regret că n-am citit-o mai de mult. Ştiam că-mi va plăcea, însă în acelaşi timp mă gândeam că nu va fi genul meu. De ce? Îmi plac romanele cu fete şi femei ce luptă pentru ele şi nu au nevoie de un bărbat ca să trăiască până la finalul zilei, care gândesc şi nu s-aruncă cu capul înainte, care-şi fac planuri şi analizează toate posibilele obstacole şi căi, dar şi care, uneori, din repezeală sau dorinţa de schimbare şi adrenalină, sar din avion fără paraşută. Doar că astfel de personaje sunt greu de scris şi e şi mai greu să păstrezi echilibrul; să nu obţii nici un băieţoi, dar nici o fată în pantaloni, dacă mă înţelegeţi :)). 
Însă, Rutkoski a reuşit şi chiar i-aş cere scuze lui Kestrel. Nu trebuia să mă îndoiesc vreodată de isteţimea, farmecul şi felul ei de a folosi cuvintele, în aşa fel încât să-i joace pe degete pe majoritatea bărbaţilor, dar şi pe femei, fără să se dezbrace sau să-şi plece capul.

Despre băieţi şi mai ales despre Arin şi prinţ nu vreau să vorbesc, altfel stăm aici până apare volumul trei. Plus că, zău, nu vreau să vă lipsesc de prilejul de a-i întâlni şi cunoaşte îndeaproape chiar voi. Merită şi va fi interesant. Căci, fix atunci când credeţi că nu mai e nimic de descoperit, mai zâmbesc ei altfel, mai spun ceva, te mai iau în braţe, te fac să vrei să-i strângi de gât... ştiţi voi, lucruri normale. O să le spun că veniţi în vizită, da? Însă, lăsând gluma la o parte, Marie chiar creează nişte persoane extrem de vii şi indiferent câte sunt şi cât de puţin apar, le ţii minte şi chiar şi după ce termini romanul parcă-ţi rămân aşa în jur şi poţi să-i vezi cu coada ochiului, pe oriunde te duci. 

Un alt punct forte al Trădării Câştigătorului îl reprezintă relaţiile din el, fie că e vorba de iubire, de război, prietenie, familie, dorinţa de răzbunare, admiraţie, orice, sunt conturate aşa de bine şi deşi sunt atâtea, nu se încurcă şi nu se pierd. Într-un spaţiu aşa de strâmt fiecare îşi ştie locul şi după ce se încâlcesc ele şi se întretaie, se bat şi se încolăcesc, merg mai departe, sperând să se revadă sau nu, fără să se subţieze sau să-şi piardă din esenţă. Mda, am dat-o în metafore, dar sincer e adevărat, şi tare aş vrea să ştiu secretul. Marie, când ai timp, să-mi spui şi mie cum e cu toate iţele alea. :) 

Bine, eu o să mă opresc aici. Şi nu că n-aş mai avea ce să adaug, doar că nu-mi doresc să fac o recenzie mai mare ca Trădarea Câştigătorului şi, în acelaşi timp, vreau ca voi să citiţi cartea şi seria pentru că vă atrage, vă tentează, vă face curioşi sau vreţi voi să-mi arătaţi că e lăudată şi poate vouă nu vă place. Dacă veniţi şi cu argumente e şi mai bine! Întotdeauna sunt curioasă de ce cred alţii şi când sunt păreri diferite e discuţia şi mai bogată. 

Personal, am avut ochii pe trilogie de când a apărut primul volum, dar nu m-am apucat de ea până acum, deoarece nu mă dau în vânt după romanele cu rochii pe copertă şi pentru că nu-mi plac intrigile politice. Dar să vezi! Aici mi-au plăcut foarte mult şi a fost aşa bun că mai vreau! Şi până la urmă Marie Rutkoski nu că m-a făcut să nu mai displac aceste 'subiecte', doar că a ştiut cum să le scrie şi să le folosească, în aşa fel încât să mi se pară delicioase. Recomand seria? Sigur. Cui? Oricui. Însă, mai ales celor care n-ar citi aşa ceva. Mai ştii, poate e noua ta favorită! :)